se trezi mergând pe un trotuar. Un trotuar ca toate trotuarele, vezi-bine: crăpat, murdar și hopuros. Nu-și amintea ce căuta acolo. De unde plecase. Curios lucru, pentru că nici un loc nu-i atât de rău încât să merite efortul de-a-l părăsi. Nici încotro se îndrepta nu știa. Ce-ar fi putut oare să-l împingă la drum? La o asemenea acțiune istovitoare? Nu mergea de mult timp, de vreme ce nu-i era foame. Bun instrument de măsurat timpul, foamea. Altul nici nu contează. Se opri în trei timpi și se așeză alene pe bordură. O bordură ca toate bordurile, vezi-bine: înaltă, nouă și șuie. Mașinile aproape că-i ștergeau bombeurile, dar nici că-i păsa. Nici de claxoane nu-i păsa. Se lăsă domol pe spate.
Așa întins cum stătea, își aminti dintr-odată de apartamentul care se tot micșorase până când dispăruse cu totul. Apoi de o femeie scundă, pe nume Miorița, care murise chiar înainte de asta. N-avea regrete, la ce bun? Altceva, Măfutel Enea nu-și mai aminti. Nici nu se strădui, de altminteri. Tocmai atunci, o lovitură în tâmplă îl făcu să se ridice. Un bărbat grăbit, care vorbea la mobil și nu-l văzuse, firește. Trecuse mai departe, fără să-l bage în seamă. Mai bine așa, decât să-i dea atenție și să-i spargă dinții, precum Crică Lingoare.
Pe la amiază se opri lângă el Febleață. Îi oferi trei sute de lei ca să voteze cu cineva anume. "Avem dreptul la o conducere competentă", afirmase el. Mai votase cândva, Măfutel Enea, când era un puști preocupat doar de acnee. N-avea destulă vigoare pentru a-l refuza pe Febleață, așa că porni șleampăt în urma lui. După un răstimp ajunseră la o școală. Știa asta, pentru că tândălise pe culoarele ei câțiva ani. Prea mulți, ar zice. Fără noimă. Acum se vânzoleau numai adulți pe-acolo. Preocupați de ceva important, negreșit. Îi luară temperatura, îi dădură mască și îi dezinfectară mâinile. Bine măcar că nu l-au obligat să se spele. De la o vreme detesta apa.
Febleață se declară a fi nepotul lui, șușoti ce șușoti cu o femeie parcă scoasă din cutie și intră cu el într-o cabină cu perdea, precum cele de probă de la magazinele de haine. Iată, știa multe despre lume, Măfutel Enea. De bună seamă. Câte-n lună și-n stele. Teama dispăru când Febleață se întoarse cu spatele la el și puse ștampila pe câteva coli de hârtie, doar pe sfert acoperite de scris. Risipă. La ieșire îi dezinfectară din nou mâinile. N-apucă să le spună că nu atinsese nimic cât zăbovise înăuntru. În stradă, după colț, Febleață îi strecură o bancnotă în palmă. Cumperi câte ceva cu o bancnotă, se știe.
Se așeză într-un fotoliu aflat pe spațiul verde. Un fotoliu ca toate fotoliile, vezi-bine: hârbuit, decolorat și pătat. Deja se simțea mai bine, Măfutel Enea. Iată, oasele i se odihneau într-un fotoliu. Nu tu facturi de plătit sau alte asemenea griji sâcâitoare... În plus, în buzunar avea bancnota. Înainte de a adormi, se gândi că făcuse o mulțime de lucruri în acea zi. Razele soarelui îi mîngîiau obrazul nebărbierit. Un câine pricăjit îi încălzi picioarele cu un jet de urină.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
** Numele Măfutel Enea a fost utilizat cu acordul născocitorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu