ducea de o vreme o viață cam fericită. Avea puține pretenții, vezi-bine. Și școală la fel, firește. Altfel cum? Făcea ce dorea și-i era cu totul îndeajuns. Chiar și în zilele de luni. Chiar și de sărbători făcea ce dorea. Nu-i prea ajungeau banii, ce-i drept, dar reușea cum-necum să-i chivernisească. Învățase asta de la bunica Smaranda, care traversase un secol târându-se de pe o zi pe alta. Cu toate că n-avea așadar nevoie, iubitul ei se grăbi s-o ajute. Era nepotul de văr al cumnatei vecinei mătușii secretarei primarului. În această calitate, îi puse o vorbă bună unde trebuia și Frusinel se trezi cu o slujbă bine plătită la primărie. Nu prea știa ea ce îndatoriri avea un numărător sau, mă rog, o numărătoare, dar nu putea fi mare lucru.
În prima zi de lucru i se puse în vedere să vină la serviciu decent îmbrăcată și să nu mai asculte grohăieli nici măcar în căști. Nu prea era de bine. Vrând-nevrând renunță la tricourile originale cu Cannibal Corpse și Pig Destroyer și se mulțumi să asculte death și grincore numai în intimitate. Birou nu primi, pentru că, se știe, numărătorii nu au un loc de muncă fix. Numărătoarele nici atât. Se vânzoli Frusinel vreun ceas pe-acolo, pe culoare și prin alte încăperi, apoi plecă acasă. Nu băgă nimeni de seamă. Nu-i simți nimeni lipsa.
A doua zi, Frusinel participă la o tăiere de panglică. Se inaugura un nou tronson de cale ferată, iar numărătorul nu putea lipsi. Primarul ținu o cuvântare atât de înălțătoare, încât participanții se ridicară două palme de la pământ. Zise și viceprimarul două vorbe, iar popa Nichifor îi stropi pe toți cu un snop de busuioc, fonfăind cuvinte de neînțeles. Să tot fi măsurat vreo două sute de metri, calea ferată, și n-avea decât o șină. "Dacă ar fi avut două, i-ar fi spus căi ferate, nu cale ferată", o lămuri Nea Bâzdocea de la Edile, continuând să joace ics și zero cu creta pe spatele ei.
În a treia zi, o chemă primarul să-i ureze succes în activitate. Apoi bârfi mai bine de două ceasuri cu Tanti Elodia, secretara, după care plecă, firește, acasă. Deja știa ce avea de făcut, așa că din a patra zi nu-și mai puse întrebări. Lucrurile merseră așa, ca pe roate, până în martie, când începu starea de urgență. Pe Frusinel o cam sperie virusul, mai ales că nu pricepea nicio boacă. "E un fel de microb, dar când spun asta nu mă refer la bacterii", îi explică Tanti Elodia, de la înălțimea liceului terminat la fără frecvență. Înspăimântată de-a binelea, Frusinel alese să lucreze de-acasă. Așa începură belelele.
Ca să nu vâre virusul în apartament, Frusinel decise să-și lase încălțămintea afară, pe hol. Patru perechi, aliniate de-a lungul plintei. În dimineața următoare constată că lipsea un pantof stâng. O bănui pe coțofana de Pavlobibescu de la trei, care-și retezase cu ani în urmă un picior, din grabă, când își tăia unghiile în vederea participării la nunta fiului. Stângul și-l retezase, așa că Frusinel fu silită să renunțe la acuzație. Nimic de făcut. Pantoful drept ajunse la gunoi, de unde-l culese satisfăcută coțofana. Stângul îl dăruise unei prietene căreia-i lipsea piciorul drept.
În săptămânile și lunile următoare, belelele curseră râu. Mai întâi se defectă frigiderul. Apoi aspiratorul. În cele din urmă, televizorul. Țeava de apă caldă se sparse succesiv în mai multe locuri. Cineva îi trase toți banii de pe card. Tricoul cu Cannibal Corpse fu găurit de molii. Telefonul căzu în toaletă. Spoială, câinele ei, își dădu duhul pentru că-i schimbase alimentația. Internetul căzu într-o noapte și nici că se mai ridică. La rândul ei, bunica Smaranda se prăvăli de pe mașina de cusut și-și rupse gâtul. Colecția de becuri i se făcu țăndări. La alegeri ieși un alt primar și postul de numărător fu desființat. Iubitul o părăsi. Și multe altele. Până într-o miercuri, când Frusinel decise să nu-i mai fie teamă și să privească lucrurile invers, adică optimist. De atunci, de bine de rău duce din nou o viață cam fericită.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu