Mic dejun la țară

Undeva, într-un sat nu departe de Câmpulung. Dimineață de ianuarie, jumătatea anilor '90. Soarele stă să răsară dintre dealuri. Când ies din casă, gerul îmi lipește nările. O bucătărie cu intrare de afară, mică, dar primitoare. Aproape că ating tavanul cu creștetul capului. Soba cu plită răspândește o căldură molcomă, cu totul alta decât cea de calorifer. Bunica lui Vasile, scundă și puțin adusă de spate, trebăluiește fără grabă. Vene groase, albăstrui, îi traversează dosul palmelor. Moșul stă pe un scăunel rotund, cu trei picioare, lângă perete. Țepi rari și albi îi acoperă obrajii ridați.

Bătrîna scoate din garnița de tablă emailată, verde, mai multe coaste de porc și le pune în cratița de tuci în care sfârâie deja jumările. Amestecă încet cu ligura de lemn, ca să se topească untura. Trântește apoi o duzină de ouă peste ele. Presară sare. Lasă să se închege și gălbenușurile, nu numai albușurile, apoi dă vasul deoparte. Mămăliga a fost răsturnată pe un fund de lemn înainte să ajungem noi acolo. Pe un alt fund așteaptă un bulgăre de brânză. De oaie, după cum aveam să aflu. Suprafața poartă urmele tifonului în care a fost lăsată la scurs. Moșul scoate dopul din cocean al damigenei și toarnă țuică în două căni mici de lut, cu toartă. Doar noi doi bem. Vasile e șofer. Parcă simt și acum aroma de prună, căldura urcând încet din stomac, coastele de porc lipindu-se de degete. N-am vorbit aproape deloc. Când ne-am îndurat să plecăm, soarele era de mult pe cer, iar gerul se mai înmuiase. Nu știu de unde-a răsărit, tocmai acum, amintirea asta. Fără îndoială, cei doi bătrâni se odihnesc de mult în cimitirul satului.