Autoritățile

îndeasă gunoiul sub preș tot timpul. Cică, deh, e-n fișa postului. Una-alta, așa și pe dincolo. Fâș-fâș, sub preș. Căpăcel Țop pricepuse asta din primul an ca ziarist. Înainte vreme se ocupase de casări la un depou de tramvaie, ceea ce nu-i de ici de colo, ca școală. Prin urmare, ca ucenic într-ale jurnalismului, se apucă să tragă cu ochiul. Colțuri de preș, slavă Domnului, la tot pasul. Până și-n Împărăția Cerurilor găsești, dacă nu-ți lipsește spiritul critic, darămite pe-un picior de plai. Căpăcel Țop scotocea, afla, chibzuia, pritocea un articol aluziv, încasa banul și plutea mai departe, călare pe val. Nu stăruia, nu acuza, nu pretindea, nu dezvăluia. Nu dădea gata pe nimeni. Dansa în vârful poantelor pe buza pâlniei mașinii de tocat. Îi plăcea, Doamne cum îi mai plăcea. Așa cum îi plăceau și vacanțele exotice. Băuturile care moțăiseră decenii în butoaie de lemn. Serviciile la clește. Femeile senin tăcute. Autoritățile nu se zgârcesc, vezi bine, când le prinzi cu gunoiul sub preș. 

Neavând simpatii politice, Căpăcel Țop nu refuza pe nimeni. Dacă s-ar fi înregimentat, ar fi câștigat mai gras, fără-ndoială, dar parcă-parcă era mai bine așa. Cititorii insistau să-l considere echidistant. Like-uri și inimioare cu nemiluita. Cu târna. Cu bascula. Aproape că ajunsese să o creadă și el. Ani de zile, în fiecare dimineață își bău chefirul caucazian, își fumă țigara rulată manual și porni în căutarea vreunui colț de preș bun de ridicat. Îl invitau pe la televiziuni, pe la posturile de radio, mai ținea câte-o conferință, alea-alea. Plus blogul. Numai că lucrurile merg cât merg, se știe, până când nu mai merg. Nimic de explicat. Se întâmplă și gata. A fugit puiul cu ața.

Așa și cu Căpăcel Țop. Dibui într-o bună zi un colț de preș mai greu de urnit. Doar puțințel îl săltă și se și sperie de ceea ce zări. Pentru prima dată. Habar n-avusese până atunci ce-i teama. Se gândi el și se tot gândi ce să facă, ce să spună, cum s-o dreagă, cum s-o scrie... Zile și nopți întregi tot cugetă. Ca un făcut, se alese doar cu concluzia că-i trebuia un sfat de la unul mai târșit decât el. Cum n-avea nici un bătrân, își cumpără unul. Îl costă un Lamborghini la mâna a doua și-un teren la Breaza, sub pădure. Ieftin ca braga. '89 îl găsise pe bătrânul de acum secretar de partid la Uzina de Scoabe Nedespicate, dar înainte vreme își bătătorise dosul pe scaune mai înalte. Absolvent de Ștefan Gheorghiu, firește. Încă purta o bască, pe care susținea că i-o trimisese un camarad din Țara Băștilor. 

"Îndeasă o proptea sub preș și lasă colțul ridicat, să vezi cine se frământă", îl îndemnă bătrânul. "Dacă n-ai proptea, nici o problemă, îți fac eu una cadou. Nu te costă decât trei-patru articole pentru un tovarăș din tinerețe". Căpăcel Țop publică articolele, căpătă propteaua și se puse pe așteptat. Între timp ridică alte colțuri, de preșuri mai modeste, județene, ca să-și permită în continuare chefirul, nu de alta. Liniștea dinainte n-o mai întâlni însă. Dormea pe apucate. Visa broaște orăcăind prin dos, casiere fără mâini și frigidere cu limba scoasă. Cum e mai rău. Când tensiunea creștea peste măsură, se trezea și înfuleca turmeric cu lingura. Printr-o chimie bizară, asta îi făcea bine. De frământat, nu se frământa așadar decât el. Autoritățile, mâlc. 

"Mda. Mâzgălește un articol mai caustic și dispari. Tai-o cât mai departe, fără să spui nimănui unde, și lasă aluziile să fermenteze", îi șopti bătrânul la ureche, ca să nu-l audă chelnerul școlit la Moscova. Zis și făcut. Când răbufni pandemia, Căpăcel Țop număra vânturile hipopotamilor dintr-un șezlong aflat pe terasa singurului hotel de cinci stele de pe malul lacului Turkana. Venise acolo să-i vadă împerechindu-se, dar n-ar fi recunoscut asta în ruptul capului. Starea de urgență îi prelungi sederea cu câteva luni peste așteptări. Chiar și așa, hipopotamii refuzară să se împerecheze de față cu el. La aeroport nu-l întâmpină nimeni. De fapt nimeni nu întâmpină pe nimeni, așa cum devenise firesc între timp. Se schimbă firescul și nici nu bagi de seamă.  

Dormi cu nesaț în acea noapte. Ca acasă, deh. Fără vise. Se trezi pe la zece și descoperi colțul ăla de preș greu de urnit taman în bucătărie. Săltat puțin, parcă râdea de el. Înainte de călătorie n-ar fi cedat ispitei. Acum însă, își luă inima în dinți și se strecură pe lângă proptea. Prin aer pluteau faptele, ca niște scame. Din când în când îi trecea câte una prin fața ochilor și atunci Căpăcel Țop o identifica și o înțelegea instantaneu, fără nici un efort. Totul căpătă sens. Sau poate că nimic nu mai avea sens. Una din două. De s-ar ști lucrurile astea... Nu-i trebui mult să priceapă că nu mai avea cale de-ntoarcere. Când afli lucrurile, fie devii de-al lor, fie dușmanul lor. Propteaua, nicăieri.

Mai hoinări ce mai hoinări, până când undeva, în față, zări o geană de lumină. Scoase mai întâi capul, apoi ieși cu totul. Mama lui prăjea cartofi pe aragaz, la o flacără care de-abia pâlpâia, galbenă. Taică-său meșterea la un aparat de radio defect. Pe prima filă a calendarului de perete desluși data: 23 decembrie 1989. De afară se auzeau pocnituri îndepărtate, ca niște petarde. "Iar o luăm de la capăt?", se trezi spunând, cu glasul copilului care fusese. "Păi nu asta facem mereu?", îi răspunse bărbatul, fără să ridice capul. "Poate o fi mai bine cu ăștia, cu autoritățile astea noi", zise femeia. "Poate", șopti Căpăcel Țop încet-încet, să nu-l audă părinții.

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.