Costârț

stătea în balansoar, pe terasă, și se legăna. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. Așa cum se leagănă orice om în balansoar. Pe la 4 se opri și-și aprinse pipa. Apoi o luă de la capăt. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. La fiecare tură pufăia din pipă. Adică: înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf, înainte-înapoi, puf și tot așa. În rest, parcă s-ar fi gândit la ceva, dar parcă nu. Șovăia. De undeva din spate se ivi pisica Florentina. Tărcată, chioară, cu un ciot de coadă obsen, rezultat în urma unui accident din tinerețe, legat de o ușă metalică. Se strecură printre picioarele scaunelor și se postă în fața balansoarului. Lui Costârț îi plăcea pisica Florentina, pentru că-i mai alina singurătatea. Ar fi vrut chiar să stea de vorbă cu ea, dar ce să-i spui unei pisici fără să pari deplasat? 

- Du-te și prinde un șoarece! zise dintr-o dată Costârț. Vezi bine, doar asemenea lucruri îi poți spune unei pisici. Fiecare ființă trebuie să-și asigure singură existența, adăugă el apăsat. Asta poate că n-ar fi trebuit s-o mai spună, dar se lăsase puțin dus de valul înțelepciunii. Se mai întâmplă, de la o vârstă-ncolo.

Pisica Florentina plecă și se întoarse numaidecât cu un șoarece. Nici prea mare, nici prea mic. Mai degrabă cenușiu. Îl puse jos și mieună la Costârț, a laudă. Șoarecele învie pe neașteptate și încercă să o zbughească, dar pisica Florentina îl înhăță de coadă, îl izbi de două ori cu capul de podeaua de lemn și-l înfulecă înainte să se dezmeticească. Începuse o ploaie măruntă, ca cernută, dar pe terasă era uscat și bine. Plăcut, cum s-ar zice. 

 

- Du-te și mai prinde un șoarece! zise neînduplecat Costârț.

Pisica Florentina îndeplini porunca și de această dată. Și continuă tot așa mai multe zile la rând. După o vreme, vânătoarea deveni mai dificilă, pentru că supraviețuiseră cei mai inteligenți șoareci, cei mai precauți și mai vioi. Dar în cele din urmă îi dădu gata și pe-ăștia. Nu numai pe cei din curtea lui Costârț, ci și pe cei din vecini, până la a șaptea stradă. Nici picior de șoarece nu mai găseai în cartier. Văzând una ca asta, Costârț își mai aprinse o pipă și se adânci în gânduri.

 

- Du-te și prinde o vrabie! zise el într-un târziu, iluminat.

Pisica Florentina prinse la vrăbii până nu mai rămase neam. Costârț, tot acolo, pe terasă. Înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi. Urmară apoi pițigoii, sticleții, graurii, mierlele și orice altă zburătoare pașnică. Celelalte se făcuseră nevăzute, nemaiavând vânat. Într-o altă zi, tot pe la 4, pisica Florentina sfârtecă ultima înaripată. Ploaia se oprise, vântul înlemnise, șoarecii nu mai fojgăiau, păsările nu mai ciripeau... Câinii muriseră de mult, de o boală ceva. Costârț se simțea ca într-o fotografie. Se lăsase o liniște de-i țiuiau urechile. Dar rău, nu așa. O liniște dată la maxim. Tocmai atunci începu să scârțâie balansoarul. Scârț-scârț, scârț-scârț, scârț-scârț... Nimic de făcut, firește.

 

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.