se zgâiau la el de pe cablul pozat pe stâlpii din stradă. Scorioban Jerpelaciu luă o piatră de jos și o azvârli spre ele. Patru zburară, una rămase. "Aha!", apucă el să zică, înainte de a auzi un zgomot de tablă lovită. Pe trotuare erau parcate multe mașini. Se refugie vioi pe terasa din spatele casei. De pe gardul din plasă bordurată îl priveau lung douăzeci și una de vrăbii. Le mai numără încă o dată. Tot atâtea fuseseră și luni. Scorioban Jerpelaciu știa că nu există coincidențe în astfel de situații, când statul paralel e permanent pe urmele tale.
Toată povestea începuse când scrisese pe facebook că pământul e mai mult lung decât plat. Așa spusese poetul național, nu el. Îl și băgaseră la ospiciu pentru versul ăla, pe care de altfel în manuale îl modificaseră, se știe. De atunci, Scorioban Jerpelaciu simțise mereu privirea Serviciilor în ceafă. Când n-a mai suportat, i-a dat unuia un cap în gură, de l-a lăsat lat în metrou. A scăpat doar c-o amendă, pentru că hâțânatul vagoanelor poate justifica orice. Lui Costârț i-a spart nasul pentru că-l întreba ce mai face ori de câte ori se întâlneau. Pe Frusinel a pălmuit-o în supermarket, de i-au sărit căștile peste două rafturi. Pe Spințioate Răbdan, la ce umeri avea, n-a îndrăznit decât să-l scuipe. "Profesor ești tu mă, prăpăditule?", strigase plăvanul după el. "Si-ncă de geografie". În aceeași zi, Scorioban Jerpelaciu își prezentase demisia.
Când refuză să devină cobaiul dictaturii sanitare, lucrurile se înrăutățiră. Se simțea urmărit pretutindeni, până și în propria casă. Până și în baie. Demontă televizorul și-l vându pe doi poli, așa, bucăți. Pe frigider luă patru, iar pe restul aparatelor electrocasnice aproape nimic. Cu inima îndoită, păstră calculatorul, ca să nu rupă legătura cu lumea, dar instală atâtea protecții, de mergea cu viteza primului 386, pe care-l cumpărase când era student. Telefonul îl ținea într-o cutie din tablă de aluminiu, doar așa, pentru vreo urgență. În cele din urmă, cedă presiunilor și se vaccină. În secret. Cum-necum însă, în câteva ore o aflaseră toți prietenii lui de pe Facebook. De atunci devenise și mai circumspect.
Scorioban Jerpelaciu intră în casă și, ca în fiecare miercuri, verifică toate prizele și întrerupătoarele. Apoi își accesă pagina de facebook. "La mulți ani celui mai deștept popor din lume", scrisese Aleodor Ciofleică. Da, era Ziua Națională a României. Ieși din nou pe terasă, ca să-și aprindă o țigară. Soarele se ițise dintre nori și se făcuse neobișnuit de cald, deși sfârșitul anului de greață 2021 nu era departe. Vrăbiile dispăruseră, în schimb doi pițigoi îl urmăreau din gutui. Își luau privirile de la el doar pentru a ciocăni în creanga pe care stăteau. Morse, probabil. Fumă și se întoarse la calculator. Ezită o clipă apoi îi răspunse lui Aleodor Ciofleică: "Dacă suntem atât de deștepți, de ce suntem așa de proști încât alegem numai lichele?" Închise calculatorul, își turnă într-o cană iaurt de la Tanti Glafira și se așeză în fotoliu, așteptându-i. "Câți-ca-voi, câți-ca-voi!", ziseră pițigoii.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu