conviețuiesc într-un apartament cu două camere de pe Calea Fără Căpătâi, colț cu Înfrățirea Popoarelor. Câinele Spoială latră din când în când, fără motive sau scopuri evidente. A prost, crede Limbache Clănțan-Pitești, care vorbește cât e ziua de lungă, chit că n-are cu cine. Vrute și nevrute, susțin unii, dar nu-i deloc adevărat. Numai vrute vorbește. Nevrutele i le-a lăsat nevesti-sii, odată cu Dacia și uneltele de pescuit, în '94. Spre deosebire de cei doi, Motanul Mia miaună numai când vrea să obțină ceva. În rest, toarce. Fiecare dintre cei trei consideră că apartamentul îi aparține, dar nici asta nu-i câtuși de puțin adevărat. Ei locuiesc acolo prin bunăvoința lui Ieremiță, plecat în Occident să-și dea al doilea doctorat la o universitate de renume mondial.
Într-o zi, când picotea cu televizorul deschis, pe Limbache Clănțan-Pitești îl vizită ideea că atmosfera din apartament ar fi mult mai destinsă dacă toți trei ar avea un mijloc comun de a comunica. Nu numai că-l vizită, dar chiar se mută în țeasta lui, ideea, chiar dacă spațiul locativ era modest. Fire întreprinzătoare, Limbache Clănțan-Pitești își șterse șuvița de salivă din colțul gurii și trecu numaidecât la acțiune. Câinele Spoială părea mai de-nțeles, așa că avu o discuție cu el în bucătărie, la o bere. Vorba vine. Bea animalul bere, de ziceai că-i om.
Limbache Clănțan-Pitești îi vorbi despre egalitate și-i propuse să renunțe la lătrat și să adopte mieunatul ca mod de comunicare. Îi expuse teoria conform căreia câinii și pisicile se trag de fapt dintr-un strămoș comun, așa cum dovedise de curând celebrul cercetător Păciuiescu de la scara Ce. Nu i-ar fi de loc greu, care va să zică, să miaune. Trebuia doar să apeleze la memoria comună a speciilor, cea care transcede generațiile și eonii.
Câinele Spoială îl privi mai tot timpul cu ochi lăcrămoși, fără să-l întrerupă. Nici din coadă nu dădu. De lătrat, nici pomeneală. Când se termină berea, scurseră sticla de țuică găsită în debara. Apoi dezinfectantul din baie. Erau de-acum buni prieteni, însă tot ce izbuti Limbache Clănțan-Pitești să-l învețe pe Câinele Spoială fu că țuica după bere e durere. Spre dimineață lătrară împreună la luna care de foame li se păru o roată de cașcaval.
Când se trezi, Limbache Clănțan-Pitești ronțăi o coajă de pâine și-l luă în primire pe Motanul Mia. Folosi aceeași retorică și argumente oarecum asemănătoare. Adăugă de la el un studiu care demonstrase că bolta palatină a felinelor favorizează mai degrabă lătratul, decât mieunatul. Încheie citând din Sfântul Filament Ascensoristul care susținea că lătratul e de la Dumnezeu, iar mieunatul de la Diavol. În tot timpul expunerii, Motanul Mia moțăi.
După două ceasuri, Limbache Clănțan-Pitești se lăsă păgubaș și plecă la culcare, încă mahmur. Câinele Spoială și Motanul Mia așteptară să audă sforăitul și se refugiară în bucătărie. Vezi bine, la români toate discuțiile importante se poartă în bucătărie. Căzură de acord că Limbache Clănțan-Pitești o luase razna. Ceea ce-și doreau ei nu era egalitatea, ci echitatea. Câinele Spoială nici nu se putea imagina plătind facturi, de pildă. Sau pierzând vremea la televizor. Motanul Mia pufni numai când se gândi că ar putea să-și facă nevoile în vasul de toaletă din baie sau să dea cu aspiratorul. Doamne ferește. Deciseră împreună că Limbache Clănțan-Pitești avea nevoie de o femeie care să-l iubească și să se lase iubită.
N-apucară să-și pună planul în aplicare, pentru că se treziră toți trei aruncați în stradă. Ieremiță, luat cu doctoratul, uitase să plătească ratele la bancă. Se aciuiară într-o casă în stil neoromânesc, pe care noii proprietari o așteptau să se dărâme, ca să poată ridica un mall. O găsiră spre seară, așa că se culcușiră, înghesuiți unul în altul, sub scara în spirală. De cum se făcu noapte, Limbache Clănțan-Pitești auzi vocea întunericului. "Ne boisia", zise acesta. Vezi bine, întunericul era de loc de pe lângă Omsk, dar copilărise mai aproape, la Rostov pe Don. Limbache Clănțan-Pitești înțelese expresia, pentru că făcea parte dintr-o generație care învățase limba rusă la școală. Cică să nu se teamă. Ceea ce și făcu, chiar dacă simți cum din sertarul unui scrin se iscă o pală de vânt care, după Gabito, nu poate aduce decât nenorocire.
Lui Limbache Clănțan-Pitești pala de vânt îi aduse o idee. Apoi încă una și încă una. Într-o vreme se întrebase cum se nasc ideile și de unde vin ele. Taică-su nu-i putuse răspunde, deși spunea foarte des "Uite, mi-a venit o idee". "De unde, tată? De unde ți-a venit ideea". Acum știa, ideile sunt adieri de vânt, care se nasc de oriunde. Dacă pornesc dintr-o grădină, sunt idei bune și frumoase. Dacă pornesc dintr-un șanț sau dintr-o fosă sunt idei rele, ticăloase. Lui, ideile au pornit a-i veni în acea noapte dintr-un sertar în care o puștoaică ascunsese cândva o brândușă presată, o fotografie și o țigară mentolată.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu