Unghiile

se făcură nevăzute primele. Mai întâi cele de la supraapreciata mână dreaptă. Luni, unghia degetului mare. Marți, unghia arătătorului. Miercuri, unghia degetului acela. Joi, unghia inelarului. Vineri, unghia degetului mic. Ordinea cuvenită. Nu-l duru deloc. Oricum erau inutile, unghiile. Nici un om nu mai avea nevoie de ele, nu numai el. În weekend nu se întâmplă nimic. Somn, bere, filme. Luni, procesul o luă de la capăt. Se făcură nevăzute unghiile subapreciatei mâini stângi. La serviciu, nu băgă nimeni de seamă. Cine să-i privească mâinile, când el lucra cu capul? 

În prima luni de după pierderea unghiilor de la mâini, capul absorbi pavilioanele urechilor. Nu purta ochelari, așa că ducă-se. Își cumpără o pereche de căști. Colegii de birou, tot nimic. Niciunul dintre cei 34 nu observă schimbarea. Lucrau într-un open space mare cât China. Nici nu se știau pe nume. "Alo, colega!", se auzea toată ziua. Ducă-se și nasul, care se turti și se resorbi în obraji. Buze n-avusese niciodată. Părul îl părăsise demult. Purta bască de dimineața până seara de la treizeci de ani. Gușa îi învăluise bărbia la scurtă vreme după divorț. 

Miercuri, capul lui ajunsese să arate ca un cartof d-ăla rozaliu, care se vinde la începutul verii. Numai el știa asta. Masca, basca și căștile îi ofereau protecția necesară. De joi, lucrurile se precipitară. Dimineață, când să coboare din pat, constată că nu mai avea picioare. Deloc. Mare pagubă. De-abia nu mai cheltuia bani pe încălțări. Se târî, se agăță, se împinse, se undui, până ajunse în baie. Tocmai atunci sună telefonul din buzunarul pijamalei. O veste bună. Urma să lucreze de-acasă, pentru că la serviciu apăruseră cazuri de infectare cu noul virus. Telemuncă, cică. Se căzni până seara să mute în dormitor toate lucrurile de care putea avea nevoie. La baie nu mai trebuia să se ducă. Fesele se sudaseră, iar mațul flasc de sub burtă se resorbise întocmai ca nasul.

A doua zi, când se trezi, nici urmă de brațe. Simți cumva că nu mai avea nici plămâni, nici rinchi, nici stomac, nimic-nimic. Îi păru puțin rău că nu mai putea fuma, dar arsurile gastrice nici vorbă să le regrete. Inima continua să bată. Uriașă. Ocupase pieptul și vintrele lăsate goale de celelalte organe. Adormise cu fața la perete, așa că se zgâi ore bune la suprafața zgrumțuroasă a peretelui până se hotărî să acționeze. Își încordă mușchii și își propuse să sară din pat. La a zecea încercare ateriză pe gresia care imita lemnul, apoi se avântă în sus, până atinse tavanul. Continuă să țopăie prin încăpere până spre prânz, când izbuti să se oprească într-un colț. Săltă în pat, apoi, de acolo, pe pervaz, între mușcate. Pe stradă țopăiau o mulțime de sfere din carne, aproape identice. Le privi ore întregi. Nu recunoscu pe nimeni. "Simt enorm și văd monstruos." Un ultim gând înainte de a se lăsa furat de somn.

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.