trăia cu moartea-n casă de mai bine de două săptămâni. Se trezise cu ea pe nepusă-masă, într-o dimineață de sâmbătă, când își tundea mustața. Se zgâia la el din oglindă, fără să zică nimic. N-arăta rău, nu-i vorbă, dar Utopilă Poticnici știu din prima clipă cine e. Închise ochii și moartea dispăru. Are obiceiul ăsta, moartea, să dispară când n-o privești în ochi, dar Utopilă Poticnici n-o aflase. Ridică pleoapele după câteva secunde și moartea apăru din nou în oglindă. "Ete, na!", zise Utopilă Poticnici. Se gândi o vreme ce să facă, dar nu găsi nici o soluție, așa că strânse salivă în gură și o trimise pe toată drept în fruntea morții. Ptiuuuuu! Simți impactul chiar între ochi și saliva caldă prelingându-se pe nas. Se șterse cu prosopul. "Acolo să rămâi, morții și Dumnezeii... Altfel, vezi tu...", zise el apăsând cu arătătorul în oglindă. Apoi se duse la culcare, pentru că se simți dintr-odată foarte obosit.
Duminică dimineața, când se deșteptă, o văzu la capul patului. Nu putea ști dacă îl veghease toată noaptea sau apăruse acolo în acel moment. "Bu!", făcu el spre ea. Moartea, nimic. Utopilă Poticnici plecă la baie, se spălă pe față și pe dinți, fără să se uite în oglindă, apoi se duse în bucătărie. Mâncă o felie de pâine cu zacuscă, șase măsline și bău un ceai de tei. În bucătărie încă nu îndrăznea să intre, moartea, ea știa de ce. Îl aștepta însă în camera de zi. Se tolănise pe canapea și se uita la știri. Nici nu-l băgă în seamă când se așeză lângă ea. Nu comentă nimic nici când schimbă canalul. Utopilă Poticnici îi urmă exemplul și-și văzu de-ale lui, ca și cum moartea n-ar fi existat. Se străduia să n-o privească, dar izul i-l simțea permanent. Mirosea a mușama mucedă, moartea.
În zilele următoare, apăru tot mai des. După o săptămână îl urma pretutindeni: la serviciu, pe stradă, la magazin, peste tot. Chiar și-n bucătărie, unde la început nu îndrăznise să intre, ea știa de ce. Utopilă Poticnici ar fi vrut să înțeleagă cum se putea una ca asta, de vreme ce oamenii continuau să moară pe planetă. Poate că era peste tot în același timp? Erau oare mai multe? Sau fiecare avea moartea lui, care-l însoțea toată viața? Încerca să n-o bage în seamă și începu să creadă că într-adevăr reușea. Până când o zări în farfuria cu ciorbă. "Au!", strigă Utopilă Poticnici și farfuria se făcu țăndări de gresie. Aduse găleata și mopul din baie și începu să spele pe jos. Când se întoarse, moartea în spatele lui. Lăsase urme pe unde spălase el. În acel moment i se termină răbdarea. Deșurubă coada de la mop și începu s-o croiască pe spinare. "Au, au, au!", începu să chițăie moartea, fugind năucă de colo-colo, doar-doar o scăpa. Coada se rupse, dar Utopilă Poticnici nici gând să se oprească. În cele din urmă, moartea reuși să se refugieze pe balcon. De atunci, îl privește pe fereastră, dar de intrat nu mai îndrăznește. Utopilă Poticnici îi mai face câteodată cu mâna.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu