în care plonjă fără voie Limbache Clănțan-Pitești se dovedi neașteptat de adâncă. Stratele geologice se perindară cu asemenea repeziciune, încât nu reuși să le identifice. Când se trezi, avea în fața ochilor cochilia unui gasteropod, inserată într-o argilă negricioasă, din oligocen, firește. Habar n-avea cum de știa toate astea, pentru că studiile sale se încheiaseră la 16 ani, cu un curs de insolență exhaustivă, sponzorizat de consiliul local. Adică da. Încercă să se ridice într-o rână, dar cotul se strecură printre peturile și ambalajele de carton pe care aterizase. După nesfârșite minute de zbateri, adormi.
Când se trezi din nou, Limbache Clănțan-Pitești avea în minte patru întrebări. Oare de ce a recunoscut Lenin independența Finlandei? E corectă rezolvarea conjecturii lui Poincaré enunțată de Perelman? Cum reușește apa rece să curgă prin țevile de apă caldă? Găsi răspunsurile aproape fără efort, înainte chiar să se dezmeticească. Sună telefonul. "Iamofo bot, dreic sht io!" zise Limbache Clănțan-Pitești. Intenționase să spună altceva, dar nu-i ieșise. "Iar ai fost la băut, la dracu' să te ia! Mișcă-te mai repede acasă, c-avem treabă!" se auzi din difuzor. Apoi nimic. Asta voise și el să spună, că doar știa, cum altfel? "Chiuveta mă-tii!", înjură în gând și se răsuci pe spate. Undeva sus se zărea lumina zilei, într-un cerc de mărimea monedei de cincizeci de bani. "Ajutooooooor!" strigă el cât putu de tare. Nu se auzi nimic, de parcă în groapă n-ar fi fost aer, ci vată. Adormi din nou.
Când se trezi, sună la 112. "Am căzt în groapa!". "O adresă?". "A groapa, ce adres să...". "O adresă. Stradă, număr." "N-ar adres, groapa! Pă trotuar." "Reveniți când puteți da o adresă. Eventual share location!". O sticlă de Jameson venită de sus îi smulse telefonul din mână, iar un rest de gogoașă i se lipi de frunte. Limbache Clănțan-Pitești mulțumi soartei că nu se întâmplase invers. Înfulecă restul de gogoașă și scurse sticla. Apoi înălță din nou privirea. Bănuțul de lumină își pierduse din strălucire, ceea ce însemna fie că se-nnorase, fie că se lăsase seara. "La dracu' să mă ia", îi destăinui gasteropodului din argilă.
"Să ne fie casa casă, să ne fie masa masă", auzi de undeva, dintre peturi. Scormoni o vreme, dar nu găsi nimic. Se gândi că ar cam fi cazul să încerce să iasă. Se ridică în picioare. Trotuarul era la nivelul ochilor. Văzu un bombeu îndreptându-se spre fruntea lui. Trase capul între umeri și simți o apăsare pe creștet. Un puștan cu ochii în telefon pășise pe creștetul lui. Nici nu știa prin ce pericol trecuse. Până atunci, Limbache Clănțan-Pitești nu fusese niciodată nimănui de folos. Iată că începuse să fie. Fără voie. Tocmai trăsese concluzia asta, când Bromuț Mulțumeacă ateriză lângă el. Urmară Corduș Semețeală, Nea Bâzdocea, Pustulică Smârc și Frusinel. Până să-și vină în fire, groapa se umpluse. Stăteau cu toții îndesați precum castraveții în borcan.
Noii sosiți îl surprinseseră pe Limbache Clănțan-Pitești cu mâinile pe lângă corp. Încercă să le ridice cumva, să facă ceva, dar nu reuși. Niciunul nu reuși. Stăteau toți cinci înlemniți, cu mâinile pe lângă corp. În poziție de drepți, cum s-ar spune. Pe deasupra capetelor lor, oamenii continuau să treacă, dar acum nu mai riscau să cadă în groapă, pentru că nu mai aveau unde. Mai aluneca un bombeu sau un toc pe vreo scăfîrlie, ajungând să calce pe vreun umăr, dar doar atât. După o vreme, creștetele se turtiră. Spațiile goale dintre capete se umplură cu chiștoace, peturi și doze de bere și de suc. Chiștoacele le pătrunseră în urechi și în guri. Nu mai auzeau, nu mai vorbeau. Telefoanele sunau undeva jos. După o vreme, suprafața se netezi la nivelul asfaltului, astfel că trecătorii puteau călca în fosta groapă ca pe trotuar, fără probleme. Telefoanele se descărcară. Limbache Clănțan-Pitești își punea întrebări în minte și răspundea cu repeziciune la ele. Când a avut loc bătălia de la Podul Înalt?
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu