Pe vremea când

trebuia să răspundă la telefon ca să afle cine-l suna, Pustulică Smârc era atât de sărac, încât îi aduceau păsările de mâncare: ciorile nuci, vrăbiile semințe de floarea soarelui, iar pescărușii hamsii proaspete furate de pe tarabe. Le lăsau pe pervaz și ciocăneau în geam cu ciocurile. Pustulică Smârc deschidea fereastra și le mulțumea de fiecare dată, cu zâmbetul pe buze. Ca bunică-sa, care se spune că ceruse iertare trotuarului, înainte de a se zdrobi de el, pe 21 decembrie 1989. Se aplecase pe fereastră, stârnită de vânzoleala din stradă. Rămas singur, Pustulică Smârc se lăsase de școală și se angajase la o cooperativă. Punea cozi la cazmale într-o magazie înghesuită între două mari întreprinderi socialiste, firește fruntașe. Și după treizeci de ani făcea același lucru. Devenise un profesionist. Întreprinderile dispăruseră complet, dar magazia se încăpățâna să reziste, ascunsă după grămezi de gunoi.      

Pustulică Smârc urma în continuare învățăturile bătrânei, chiar dacă de-abia își mai amintea cum mai arăta. Mulțumea ușilor de la benzinării că se deschideau în fața lui, bancomatelor că-i scuipau câteva bancnote și scărilor rulante din magazine că-l duceau la etaj. Ruga parizerul să nu se supere că îl tăia felii, cerea iertare țigării că o aprindea și cuiului când îl bătea cu ciocanul. La fiecare apus își lua rămas-bun de la soare, iar când se îngâna ziua cu noaptea îi dădea binețe. Și tot așa. Pe oameni în schimb, nu-i băga în seamă, fie ei bărbați sau femei, străini, vecini sau colegi. Dacă ai fi căzut pe stradă, în fața lui, lovit de infarct, te-ar fi ocolit și ar fi trecut mai departe.

Într-o seară, Pustulică Smârc se uita la televizor. Cineva de la Institutul de Studii în Desfășurare demonstra că 80% dintre femei nu. Cu toate acestea, se pare că restul de 20%. Se trezi la miezul nopții cu ideea că nu pusese zeamă de lămâie în icre. Nici vorbă de așa ceva. Seara gătise o ciorbă de lobodă. Dimineața plecă la serviciu, ca de obicei. În autobuz simți o mâncărime în ceafă. Se scărpină insistent, dar mîncărimea nu dispăru, așa că se întoarse. Femeia, între două vârste, avea nasul cam mare și părul prins în coadă de cal. Părea genul căruia nu-i pasă că în fiecare zi îi creștea gravitația sub sâni. Pustulică Smârc se simțea de parcă ar fi tras de o ușă pe care scria "împinge".   

- Hai să bem o crampă! spuse el. Crampă nu se servea decât la "Doi netoți" și era singura băutură care-i plăcea. Nu știa nimeni din ce era făcută, dar nu asta conta, ci faptul că te lovea în moalele capului de la prima înghițitură. 

Femeia confirmă din cap și coborâră la prima stație. Crâșma deschidea abia la ora nouă, așa că se așezară pe o bancă.

- Eu dimineața mănânc două felii de parizer și beau un ceai de tei, începu discuția Pustulică Smârc.

- Foarte interesant, răspunse femeia.

- Nu și duminica. Duminica nu! Mă uit la televizor, la știri. Pustulică Smârc se scărpină mai întâi la rădăcina părului, apoi la rădăcina nasului și în cele din urmă la rădăcina urechii. Vrei să vorbim despre vreme?

- Da!

- Cred că la iarnă o să ningă!

- Desigur.

- Când ninge beau ceaiul mai fierbinte.

- Foarte interesant. 

Pustulică Smârc ar fi vrut să-i zică de la obraz că toate lucrurile astea sunt doar interesante, nu foarte interesante, dar renunță.
 

- Tu?

- Și eu beau ceaiul mai fierbinte.

- Nu, adică tu ce faci?

- Ieri am început o carte de bucate. Vreau să mă fac scriitoare, dar m-am gândit s-o iau mai ușor, să-mi fac mâna mai întâi.

- Desigur. Foarte interesant.

- Duminică, de pildă, am cumpărat o găină vie de la piață, dar nu m-am putut hotărî dacă să o fac supă sau s-o mai păsuiesc câteva zile, să mai ouă de câteva ori.

- Foarte interesant. Și?

- Desigur. Acum trebuie să plec, s-a făcut târziu.

Să tot fi fost șapte, șapte și zece. Femeia se ridică, traversă trotuarul, coborî de pe bordură, se întoarse și îi făcu un semn cu mâna. "Am s-o iubesc toată scurta mea viață", gândi Pustulică Smârc. Autobuzul o azvârli câțiva metri în față, apoi îi strivi capul cu una dintre roți. De atunci, Pustulică Smârc nu mai mulțumește, nu mai roagă și nu mai dă binețe. Colegii spun că nici cozile nu le mai pune atât de bine.   

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.