Hotărât

să rezolve problema, Laurentin Cranț ciocăni în ușa de sticlă a Institutului de Studii în Desfășurare. Nu se bărbierise, dar n-avea nici o importanță. Își pusese masca aia șmecheră, de fițe, primită cadou. Ciocăni încă o dată, ceva mai tare. Se gândi că dacă ar fi existat vreo sonerie, ar fi sunat, n-ar fi trebuit să ciocăne. Ciocăni pentru a treia oară, mai energic. Se gândi că dacă ușa n-ar fi fost încuiată, n-ar fi trebuit nici să sune, nici să ciocăne. În spatele geamului apăru mai întâi capul paznicului, dintr-o parte, apoi și corpul. Îi făcu semn cu mâna să plece. De două ori. Dacă văzu că Laurentin Cranț n-avea de gând să facă una ca asta, îi spuse pe mutește că n-are voie nimeni să intre. "De ce?", întrebă Laurentin Cranț prin semne. Paznicul se bătu peste umărul stâng cu două degete de la mâna dreaptă, mai precis cu arătătorul și cu mijlociul.  

Laurentin Cranț dădu din cap în semn că a-nțeles, apoi scoase din buzunar o foaie de hârtie, scrise pe ea cu pixul "M-a chemat directorul" și o lipi de geam, cu partea scrisă spre interiorul clădirii. Era o minciună sfruntată, firește. "Directorii a murit" mâzgăli paznicul cu degetul pe geam. "Covid?", se interesă Laurentin Cranț după câteva minute bune, cât îi luase să citească propoziția scrisă invers, ca pentru partea cealaltă. "Ah, nu, nici vorbă!" făcu din mână paznicul. "Era bătrâni cu toții!" În acel moment, Laurentin Cranț dădu să plece, dar umbra nu-i permise. De felul lui era un individ neconflictual, dar umbra, umbra se dovedea deseori o sălbatică. Nu-i dădea deloc pace și-l împingea mereu la tot felul de acțiuni. "Dar ce treabă aveai cu directorul?", auzi el dintr-o dată în urechea stângă. Paznicul își amintise că la ușă exista un interfon. 

- Am o problemă de rezolvat! raportă Laurentin Cranț.
- Ah, păi așa zi! se lumină paznicul la față. Aici, la noi, nu se rezolvă nimic. Adică nu se ajunge la nici un final. Doar de-aia se numește Institutul de Studii în Desfășurare. Lucrurile sunt permanent în plină desfășurare și așa rămân. Încearcă vizavi, la Institutul de Dezvoltare Sincretică a Calității Vieții.

Laurentin Cranț traversă strada și începu să urce treptele de la intrare. Erau multe, mult mai multe decât la celălalt institut, așadar acesta se afla pe o treaptă superioară. Ajuns sus, rămase descumpănit. Nu putea nici să sune, nici să ciocăne, pentru că nu exista nici o ușă. Se învârti de mai multe ori în jurul clădirii. Nici urmă de ușă. Panouri de sticlă fumurie, multe panouri, dar nici o ușă. Traversă strada înapoi. Paznicul continuase să-l urmărească cu privirea în tot acest timp. 
- Dă-mi un scaun! strigă Laurentin Cranț în interfon. Umbra, vezi bine. 
Paznicul se execută numaidecât. Deschise ușa și îi întinse un scaun zdravăn, metalic, așa cum găseai pe vremuri în orice instituție. Laurentin Cranț traversă strada, urcă treptele și zbang! repezi scaunul în fereastra cea mai apropiată. 

Nici nu atinseseră cioburile pavajul de marmură, că în cadrul ferestrei se ivi un paznic. Mai voinic și mai arogant decât primul. 
- Am o problemă! zise Laurentin Cranț.
- Da, așa e, și încă una mare! confirmă paznicul cu condescedență. 
- Nu, nu asta, alta! Am vrut să intru, dar n-am găsit nici o ușă! 
- Asta nu-i chiar o problemă! Puteai să trimiți o cerere pe imail. Noi numai așa lucrăm. Cu imailuri. Ca să nu-și mai piardă cetățenii timpul prețios. Și e bine. Vezi și tu ce se întâmplă când nu ții cont de facilitățile oferite. Iată, acum ai două probleme! încheie paznicul și suflă în fluierul care-i atârna la gât.

Ca din pământ, în jurul lui Laurentin Cranț răsăriră trei jandarmi. Îl snopiră în tăcere, mai întâi cu bastoanele, apoi cu picioarele, iar în final îl împroșcară cu extract de ardei iute. O pereche de adolescenți făceau fotografii cu telefoanele din spatele balustradei. Când reuși să deschidă ochii, îl zări ca prin ceață pe Polițistul Ambrozel Bulache, care nota ceva într-un carnet, cu vârful limbii ițit printre buze. În cele din urmă, mulțumit de rezultat, Polițistul Ambrozel Bulache închise carnetul și îl lăsă să alunece în buzunarul de la piept.       
- Circulați, vă rog, circulați! zise el. Am înțeles că aveți probleme! Mergeți și rezolvați-le, nu mai disturbați ordinea publică!
Durerea îl seca la lingurică pe Laurentin Cranț. Simțea un picior moale, niște junghiuri în coaste și o răceală suspectă, umedă, la ceafă.
- Repede-repede, să nu vă dau amendă că nu purtați mască! adăugă Polițistul Ambrozel Bulache, apoi plecă. 
Masca zăcea pe a doua treaptă, ruptă și plină de sânge. O zdreanță. 

Laurentin Cranț se ridică într-o rână. Cei doi paznici se apropiaseră de el și îl priveau. Din când în când, aruncau câte o sămânță de floarea soarelui în gură, apoi scuipau coaja într-o parte. Unul în stânga, celălalt în dreapta. În același timp. Mâncat semințe sincron, cum s-ar zice.  
- Dar de ieșit, cum ieșeați din institut, înainte să sparg eu geamul? îl întrebă Laurentin Cranț pe cel de-al doilea paznic.
- E un chepeng pe acoperiș! răspunse paznicul și mai scuipă o coajă
- Și de-colo? De-acolo cum plecați? continuă Laurentin Cranț, deși simțea că-l părăsesc puterile.  
- Problema e în studiu. O cercetează colegii de vizavi! răspunse cel de-al doilea paznic, arătând cu capul înspre primul paznic.  
Laurentin Cranț se ridică cu greu și plecă spre casă. Șontâc-șontâc. Și miercuri e o zi.

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.