Au contribuit cu texte Sebastian A. Corn (care între timp şi-a dezvăluit adevăratul nume, Florin Chirculescu), Cătălin Ionescu, Doru Stoica, Don Simon (pseudonimul lui Petrică Sîrbu), Michael Haulică, Ionuț Bănuță, şi, cu voia dumneavostră, subsemnatul. Cuprinsul poate fi găsit aici. Acţiunea prozelor se desfăşoară într-o lume imaginată de Ionuţ Bănuţă. La apariţia volumului au mai contribuit Iulian Dorobanţu şi Marian Irimia.
Atunci sau mai târziu, au scris articole despre volum, pozitive sau negative, mai succinte sau mai ample, Cătălin Badea-Gheracostea, Radu Pavel Gheo, Mircea Opriţa şi Dan Doboş.
Ţin să amintesc această aniversare câtorva dintre cei pe care atunci i-am ştiut alături: Monica Nicolau, Iulia Anania, Mihai-Dan Pavelescu, Florin Pîtea şi Dănuţ Ungureanu. Mulți ani trecut-au, așa că dacă uitat-am pe cineva, iertăciune.
Postez în continuare unul dintre textele mele apărute în acel volum, cel mai drag mie, dar nu şi cel mai bine primit. Modificările faţă de varianta publicată atunci sunt minime. Îndrăznesc să cred că textul stă în picioare chiar şi scos din context.
Aşteptându-l pe Corban
Ale sufletului urâciuni dragostea nu le răzbeşte, aşa cum viaţa moartea nu supune,
dară nămolită răgălie-i traiul făr de ea, seci sunt zilele şi deşerte nopţile,
împărtăşită fie ori ba, în hotarele firii ori dincolo de ele, până unde mintea nu gândeşte,
şi de-a mirarelea nu-i, căci şi Zalmoxis pre noi ne iubeşte, iară ca el nicicum nu suntem.
Discurile Primei Descălecări – Cânturile rătăcirii (Într-alminterea)
...da, şi că-l cheamă Corban, ca pe oricare de vârsta şi din stirpea lui, de la Corban întâiul încoace, şi-i motocentaur, şi pe deasupra i se mai spune, pe la colţuri fireşte, nu în faţă, niciodată în faţă, şi Ispititul, căci „prima ispită după putere-i sexul”, precum glăsuiesc Discurile Primei Descălecări, care, fie vorba-ntre noi, nu cred să-i aparţină lui Burebista Întemeietorul, o poreclă interesantă în fond, Ispititul, adevărată, deşi puţind de la un stadium a invidie, demnă să păşească din ganguri direct în istorie, ceea ce o să se şi întâmple fără-ndoială, mai devreme sau mai târziu, fie că-mi place sau nu mie, pentru că în definitiv îndoielile mele, motivul meu personal, egoist şi meschin, nu interesează pe nimeni, nici pe mine însumi măcar, sau cel puţin aşa-mi place să cred, încerc să mă conving, mă străduiesc să nu-mi bag în seamă motivaţia intimă a reticenţei, Ahazia Hargonaria pre numele ei, a douăzeci şi opta descedentă, coborâtoare adică, în linie dreaptă, din Clovis al II-lea cică, regele Hargonului măi, un guşat şi-un cretin după părerea mea, un degenerat impotent şi bălos şi libidinos, o sulă bleagă, cum îl ştie toată lumea de altfel, toată lumea care-a rămas, nu din scrieri, ci din descrieri îl ştie, din descrierile memoratorilor, pentru că a supravieţuit timpului, a rămas gravat acolo, în memoria rasei, mai proaspăt chiar decât Genostes, omul biotronic pritocit de băşinoşii de berevoi în laboratoarele Kogaionului-Tibet, de parcă a trăit ieri-alaltăieri şi nu cu atâta amar de vreme în urmă, pe când mâncarea se gătea la foc, iar sexul se făcea în pat, şi chiar reuşesc uneori să ignor toate astea, să ocolesc tiptil smârcurile din mintea mea, spunându-mi, repetându-mi, convingându-mă că însemn pentru el, pentru Corban, mai mult decât ea - otreapa, curva, stârpitura, păpădia - altfel n-ar fi poposit în apartamentele mele de pe malurile Seinei ca pe ţărmul Asgardului, de câte ori avea o clipă liberă (un eufemism, „clipă liberă”, pentru el nu există decât „clipe active” şi „clipe moarte”) şi nu mi-ar fi povestit arţăgos, arcuindu-şi sprâncenele într-un anticlinal abrupt, stilul ăla de-ncruntat pe care-l adoptă bărbaţii în adolescenţă, o dată pentru totdeauna, şi nu mi-ar fi povestit, ziceam, discuţiile de la întâlnirile de cuib, toate certurile alea ridicole, fără cap şi fără coadă, până în cele mai mici amănunte, şi „obiectivele” lui ascunse, legate, chipurile, de târfa aia cu sânge albastru, limfă subţire şi nas coroiat, Ahazia Hargonaria pe Nefârtatu’ şi pe mă-sa, Ahazia Umecta mai degrabă, urâtă de se blochează uşile în urma ei, nu i s-ar mai deschide alta-n faţă, şi ce i-a mai îndrugat, şi cum a reacţionat ea, fremătând, rânjind şi holbându-se ca o maimuţă în călduri, sorbindu-i pierdută cuvintele, şi şopo-şopo şi şopo-şopo şi cum se lasă noaptea şi cum se prinde în jocul lui ca o tâmpită, ca o muiere proastă ce e, atât de proastă, încât a intervenit până la urmă pe unde ştie ea şi cum ştie ea şi i-a făcut rost de ucazul de liberă trecere prin toate careurile Eurasiei, din Britannia până-n Nipon, fără de care planurile lui, măreţele lui planuri, istoricele lui planuri, n-ar fi valorat mai mult decât un cuvânt scris pe dunele din Karakum, ei bine, da, închipuiţi-vă, mie îmi istorisea lucrurile astea, până în cele mai mici amănunte mi le istorisea, cum spuneam, tocmai mie, Iahve, de parcă era orb şi tâmpit şi nu-nţelegea că destăinuirile lui mă răneau, îmi ardeau măruntaiele, mă sfâşiau pe dinăuntru, îmi picurau otravă-n suflet, pentru că nu confidenta lui voiam să fiu, ar fi observat-o şi-un cară-până-crăpi cu creier colibri, şi el continua, o ţinea-nainte tot aşa, şopo-şopo, şopo-şopo, încât mă gândeam uneori, când nu puteam să dorm, când nu mi se lipea geană de geană, că niciodată n-am fost mai neroadă ca atunci când am acceptat să beau nenorocitul ăla de morrison cu suc de roşii cu el la Pisica Frântă, crâşma aia baalistă de lângă monumentul lui Zal Bostes, între blocurile pană din Ogeac, într-o seară mirosind a ciorapi uzi şi-atât de întunecată, de mă-ntrebam, mi-o amintesc foarte clar, dacă nu cumva Copiii din Lună au uitat brusc meşteşugul de-a o rostogoli pe Man pe cer, cu toate că atunci se mai putea face încă ceva, încă se mai putea, mă mai puteam răzgândi, puteam pleca de-acolo cu un fiu de tarabostes ceva, pentru că, până la urmă, o întâlnire rămâne o întâlnire şi-atât, dacă asta vrei, una dintre multele din viaţă, deşi, chiar dacă aş fi reuşit să-l evit o vreme, retrăgându-mă la vila de lângă Aliobrix de pildă, de scăpat tot n-aş fi scăpat, de vreme ce ne-nvârteam în acelaşi mediu, prin aceleaşi taverne mohorâte, printre zipaşi burduşiţi de erzaţ tempora, călugări antarcţi fără vocaţie, misionari zuluşi cu creierele arse, kinderi atei, traficanţi laponi şi perşi şi arabi şi alte specimene de aceeaşi speţă, căci de unde să mai alegi, oamenii erau încă de pe atunci tot mai puţini, ca şi motocentaurii, şi ştiam toate astea foarte bine, în sinea mea, aşa că am preferat să intrăm acolo, la Pisica Frântă, ca doi amici cică, ba chiar, sinceră să fiu, eu l-am invitat, direct, fără fiţe, privindu-l fix în ochi, şi eram mândră de el, să mă laud am intrat, să mă dau în bărci, să mă vadă toate proastele şi să mă invidieze, să şopo-şopo pe la colţuri, frigida de Medis Dyraxes, curva de Iulia Sobutay, mitomana de Bendis Sertorius, toate-n păr, niciuna nu lipsea, vezi bine, mergeam de parcă expuneam o rochie nouă de-o mie de dacorei, cumpărată direct din galeriile Chicanuca, de la Novae Orlaenia, ce de bălării mai aveam şi eu, Iahve, în cap, iar Bendis a pândit ce-a pândit şi m-a tras la un moment dat la o parte, şi m-a-ntrebat în şoaptă, numa-n şoaptă vorbeşte, Bendis, dacă ştiu că miliţiile techno l-au clasat ca profil zero, adică ucigaş şi sinucigaş, şi stau permanent cu ochii pe el, iar eu am râs, mi-am dat capul pe spate şi am râs şi parcă i-am şi răspuns, că lăbarii ăia ne cataloghează oricum ca pe insecte sau cam aşa ceva, deşi poate că ar fi fost mai bine să-i spun în faţă că e o mitomană care suferă de delirul imaginaţiei, dar până la urmă în lumea noastră asta-i o virtute, nu un defect, mă rog, deci până la urmă nu atunci am greşit, nu atunci mi-am dat măsura tâmpeniei, nu atunci am păşit pe drumul fără capăt al umilinţei, ci mai târziu, într-o altă noapte, după priveghiul lui Clidastes Terenţiu, unde ne plictisisem cumplit susţinând conversaţii anoste cu toţi constipaţii, ne aruncasem priviri amuzate sau înţelegătoare, chiar complice, deşi nu era nimic amuzant sau de înţeles, până la urmă unul de-al nostru fusese măcelărit de-o haită techno, Brigada Nenăscuţilor sau cam aşa ceva, cine Nefârtatu’ să ţină minte nume de-astea idioate, dar nouă nu ne păsa de moarte, crescusem amândoi cu ea-n suflet, o adulmecasem de timpuriu, poate că şi asta ne-a apropiat, experienţa comună a morţii, a morţii altora, fireşte, singura care contează, pentru că a ta, moartea ta, înseamnă zero din punctul ăsta de vedere, al experienţei, asta i-am şi şoptit de fapt lui Corban la ieşire, „A trecut dincolo de ispită şi nu-i foloseşte la nimic”, ne-am privit apoi în ochi, el mi-a spus, cam fără noimă şi cam pompos, pentru mine cel puţin, că lumea ideală este cea în care fiecare îşi atinge ţelul propus, eu am vrut să-i răspund că din păcate am nimerit în altă lume, un pic pe dos, dar m-am abţinut, m-am gândit că n-avea rost să tulbur borhotul, şi bine-am făcut, apoi ne-am afundat în pasajul ăla mirosind a cauciuc ars şi a cârnaţi prăjiţi, în care i-am cedat, ca o grindă obosită i-am cedat, de parcă nu mai văzusem un bărbat de un millenium, şi senzaţiile picurau în mine ca dintr-un tub de perfuzie, adrenalina năvălea în valuri din suprarenalele Swinsson, se scurgea până-n vârful unghiilor, îmi turna steluţe albe în spatele pleoapelor, dar mai bine tac, altfel iar îmi amintesc de tata, frumos bărbat era tata, puternic şi lipsit de milă, nu degeaba îi spuneau pe la colţuri, şi lui tot pe la colţuri (toate lucrurile importante pe la colţuri se spun, niciodată-n faţă) Trebis cel Cumplit, şi de sfaturile lui cu privire la bărbaţi, la energumeni, la alogeni şi la atâtea altele, pe care nu le-am urmat nici măcar după ce l-a ucis Corban, parcă-l văd, uriaş prăvălit la pământ, întins pe dalele ceramice ale eliportului din Gällivare, cu urma şeniletei pe gât şi pe pieptarul împletit din sârmă subţire, de Yamato, sclipind stins prin despicătura trenciului de piele, lung până la tocurile cizmelor şi fără mâneci şi cu sceptrul purtând însemnele Lojei Echo de Miazăzi în mâna stângă, dar aşa merg lucrurile, nu încetăm niciodată în a ne iniţia şi nu învăţăm în veci nimic, pe bune, doar uităm, uităm mereu, uităm cu pasiune, şi nici măcar nu-s convinsă că-i ceva rău în chestia asta, de-a uita, chiar dacă-i un soi de risipire perpetuă, mai uiţi un pic, mai mori un pic, aşa cum spunea slavul ăla bărbos, ca să nu mai vorbim de fărâmele împrăştiate pe drum clipă de clipă, fărâme din tine închise-ntr-o fotografie, sleite pe-o pagină, uitate prin bioprocesoare, rătăcite prin labirinturi de date şi prin Sugrumătorul mai ştie câte alte locuri, ispite care te fură, te erodează, te seacă, te ajută să-ţi pierzi integritatea (o singură dată o pierzi, integritatea, ca şi virginitatea), să nu rămâi adică aşa cum te-a plămădit El, Iahve ăsta rău şi pervers, nesimţit şi sadic, după chipul şi asemănarea lui, act de narcisist înrăit, pentru că ce-i în fond masturbarea, dacă nu forma fiziologică de manifestare a narcisismului, iar noi am căzut din palma Lui în bâlciul ăsta, în care singurul lucru adevărat şi cu sens se dovedeşte a fi moartea, deşi mă întreb uneori, o recunosc, de ce plecăm aşa repede, când se găsesc destule lucruri de făcut chiar şi aici, pe terra ferma, să ne lăsăm de pildă pradă dezgustătoarei fericiri sau seninei prostii, aşa cum o doreşte întreaga adunătură de semeni din jur, plus statul (sau mă rog, ce-a mai rămas din el după Marea Ruptură) care te vrea prost, prost, prost, altfel nu-i slujeşti la nimic, dimpotrivă chiar, iar dacă trăieşti încă, înseamnă că ai făcut ceea ce ţi s-a cerut, dacă nu crezi, uită-te în oglindă şi-ai să te convingi, ea nu minte, n-a învăţat şi nu va învăţa să mintă, sau la telekino, că şi ăsta te convinge rapid, mai ales dacă nimereşti vreun senpisod de-ăla drăguţ, la sentiment, de te bufneşte plânsul, şi plângi până ţi se-noadă şiroaiele de lacrimi sub bărbie, nu pentru că te-ar afecta ce se întâmplă acolo, nici cât negrul sub unghie nu-ţi pasă de papagalii ăia, ci pentru că te transpui, faci asociaţii, şi pe tine te jeleşti de fapt, pe tine te plângi plângându-i pe ei, protagoniştii, nişte manechine generate parcă matematic în scopul intoxicării subliminale a spectatorului, a subiectului adică, subiectiva-m-aş să mă subiectivez, ca-n noaptea aia de sfânta Ana, în care m-am simţit atât de bine şi de departe, încât am înţeles ce vor să spună berevoii prin revelaţie, dar nu pentru mult timp, doar până când mi-am dat seama că porcul se gândea la sybile, ruginitura dracului, la sybilele lui masochiste, cu pubisul albastru precum faianţa de la toaleta Băncii Harald, şi mi-am adus aminte dintr-o dată că da, era anotimpul lor, anotimpul în care se năşteau ele din Piramida Monstrului Sacru şi împânzeau arealul perie din Terranova, de-aia scotea Corban fumul ăla excitat pe eşapament, plin de feromoni, fumul, şi-i ciocănea plasma în platina plăcii parietale şi-i zvâcneau antenele şi-i zburau minţile când ţi-era lumea mai dragă, când mi-era lumea mai dragă, dar chiar şi-aşa, aş minţi dac-aş spune că am avut de ce mă plânge, un motocentaur rămâne un motocentaur, organoţel şi muşchi, sudoare şi crom, îndemânare, viteză, cum spunea Maicu (pentru cine ştie despre ce vorbesc), altfel l-aş fi părăsit de mult, l-aş fi lăsat Nefârtatului, doar femeie sunt, nu steag-lup, să hârâi la cerere, adică femeie am rămas, cu toată condiţionarea imprimată de scârba aia de techno din Pnaeuma Pulchrum, un rufos şi-un bubos, care m-a câştigat la o partidă de natt & dag, pe când profesam la Wiennia, şi de-atunci îi urăsc pe-ăştia şi-l înţeleg tot mai mult pe tata şi nu cred în Devadatta ca Născător al Marelui Inel Axayac, chiar dacă el, Corban, e de altă părere şi poate că o avea dreptate, de ce nu, doar l-a cunoscut şi l-a ascultat şi l-a pipăit, în vis ce-i drept, dar oricum, ştie despre chestiile astea mai multe decât mine sau decât Puştii Asasini sau chiar decât Tinerii Dawos, care fac pe proorocii şi trăiesc precum dacii de pe vremea Primului Imperiu, când carnea avea gust de carne, miezurele era viezure, bârza era barză şi vânzul mânz, iar oamenii se priveau în ochi, mai degrabă din teribilism decât din convingere, dar nu şi decât berevoii Marelui Sanctuar al lui Zalmoxis, care nu i-a pus pe urmele lui pe Păcureţi şi pe Tătăraşi doar aşa, de drag, să-l întrebe ce mai face, mânca-i-ar viermii şi buba rea să-i mănânce şi sfâşia-i-ar lupul Fenrir, pentru că dacă n-ar fi fost ei l-aş avea şi acum pe Corban, nu mi-aş risipi nopţile rugându-mă la Bătrâna Vacă Andhulma, şi nu m-ar stăpâni senzaţia asta de neîmplinire, ar fi ca altădată, împrejurul şi deasupra mea, stăpânul şi copilul meu, nu ascuns în pădurile Germisarei-Tibet, la poalele Mamei, sub Acoperişul Lumii, aşteptând ziua Ragnarök ca să-l poată urma pe Devadatta ăla al lui în Inel în sunet de cobain, deşi, dacă mă gândesc bine, îl putea urma şi de-aici, din subsolurile Paraisului, căci dacă eşti ales, ales rămâi, soro, oriunde-ai vegeta, iar dacă nu, nu, ca mine, care, chiar dacă am ţâţe şi-n faţă şi-n spate şi uneori, dimineaţa, aud iarba cum creşte, precum Heimdall, zeul alb, şi pot citi Cărţile Sfinte în cea mai adâncă beznă, cu buricele degetelor, deci, ce mai încolo şi-ncoace, am înfăţişarea şi însuşirile Andradei Vestitoarea, nu cred în semnele pe care el mi le-a înşirat pe puncte, ca unui ţânc, chestiile alea cu a doua iarnă fără vară, cu cutremurele, cu roua care urcă-n nori şi cu incantaţiile lui Jim Saxonul, privind sfărâmarea porţilor percepţiei, cele ferecate cu şase lacăte şi cu kinoul şapte, şi de-aceea nici n-am vrut să-l urmez în migraţie, pentru că nu cred în toate astea, sau, de ce să mint, n-are rost să mă mint singură, ăsta a fost motivul invocat de mine faţă de mine, pentru că oricum el nu m-ar fi luat, Familia s-a alcătuit conform Regulilor fără Zgârci şi eu n-aş fi avut cu ce să-i ajut, ca Zenobia, cruda şi lucida, tăvălita şi străpunsa, care poate păstra în jurul ei o zi întreagă, din zori până la chindie, fără de fisură, câmpul bioenergetic, pe o rază bunicică, sau ca Vartan, din breasla memoratorilor, sau ca Milang, musculacul, deci trei şi cu Corban patru, număr fix ce nu trebuia depăşit, pentru că aşa poruncesc înregistrările apocrife de la Colina cu Apendice, iar el a reuşit să impună tipul ăsta de formaţie, de Familie, cum spun ei, ca lege tuturor motocentaurilor, pentru drumul spre pădurile Germisarei-Tibet, ba chiar a hotărât fiecărei Familii în parte traseul său propriu până acolo şi ei s-au supus lui, fără crâcnire s-au supus, întreaga centă de supravieţuitori contactată de el însuşi, individ cu individ, în Nopţile Luminii, când porţile percepţiei se sparg ca un himen prea întins, şi ei plonjează în minus spaţiu, căutându-se unul pe altul după ritualul lui Mich, Odin să-l ostoiască, Sar Mich adică, pentru că l-au înnobilat amitriptilorzii de la Suhatul Încântării acum mai bine de cinci deci de ani, şi iată, eu stau şi aştept, ca o proastă stau, ca o proastă aştept, zăbovesc în aşteptare, cum ar fi spus tata, n-aş putea preciza ce, doar nu mai am nimic de aşteptat, nimic şi pe nimeni, căci el, orice s-ar întâmpla, nu se va mai întoarce de la poalele Mamei, unde, după socotelile mele, ar fi trebuit să ajungă deja, deşi drumul i-a fost, normal aş zice, cel mai lung şi mai întortocheat, străbătând toate careurile Eurasiei, cu excepţia a vreo cinci-şase, alea cu indice demografic sub palier, şi nu oricum, ca la o plimbare de plăcere, ci astfel încât traiectoria să alcătuiască primele două versuri din Cântul lui Iahve, cele despre venirea lui Devadatta, şi până la urmă nici nu trebuie să-mi pară rău că nu se va mai întoarce, măcar de-ar avea dreptate şi ar izbândi în încercarea lui, deşi mi-e teamă, pentru că azi-noapte am avut un coşmar şi m-am trezit leoarcă de sudoare, ca în tinereţe după un lipic de trei schimburi, căci se făcea că vanii îi tăiaseră braţul lui Genostes, îmbarcându-se apoi cu el pe corabia Nagelfar, alături de cohortele de nelegiuiţi şi de demoni, iar călare pe mascaron stătea Medis Neînduplecata, împărăteasa-curvă care a declanşat acum mai bine de patru secole Luna Haitei, căsăpindu-i pe neozalmoxianişti, care mi-a spus, cu voce aspră, „Lupi rapaces et infesti, nemini parcentes, praevalerunt in terra, ita quod vix aliquis de domo sua auderent inermis procedere”[1], ceea ce-ar însemna, tălmăcind după regulile învăţate încă la Săvârşire (îndepărtate timpuri; îmi stăruie în memorie precum freamătul unui sensong rulat o singură dată), pericol de moarte şi trădare de la un prieten apropiat, dar, dacă mă gândesc bine, îmi dau seama că o ştie şi el, mi-a dovedit-o la plecare, când mi-a spus, privindu-mă în ochi, să mă rog să treacă teafăr pragul Anului Celor Două Dreptăţi, 2190 de la fondarea Sarmizegetusei după socoteala lui, căci apoi totul va fi bine de va scăpa de pericolul de moarte pe care-l numea Rebeliunea Fără Suflet, da, da, Rebeliunea Fără Suflet, îmi amintesc perfect, iar pragul este chiar astăzi, căci la miezul nopţii începe Anul Celor Două Dreptăţi, în care prezicea el că se va naşte Devadatta, va apărea adică în Germisara-Tibet, va pătrunde prin Poarta lui Lothar adus de tata Gonya, crescătorul de cai umblat prin tot imperiul, Devadatta Omul-Câine-Cu-Mâinile-Lungi, care după o deca va zgâlţâi din toate cele trei rădăcini frasinul Yggdrasil, Arborele Lumii, şi va înnebuni computerele organotronice, abătând nu ştiu ce flagel asupra lor şi va da viaţă din sine şi din ele Inelului Axayac, Enisicul, aflat dincolo de Marte, iar ei, motocentaurii, vor deveni parte din el, căci aşa le este sortit de la începutul începutului, să aibă rolul lor, unul important, în ziua Ragnarök şi parcă văd o după-amiază aderentă la realitate, ultima după-amiază de acest fel şi silueta lui, silueta uriaşă a lui Corban, contrastând violent cu cerul plumburiu, ca un colaj dintr-o revistă neogoth şi zâmbetul lui sarcastic învăluind lumea şi cele două lame din senzoţel sclipindu-i printre buze, de parcă nu...
[1] Aşezările erau ameninţate de lupi sălbatici, de teama cărora nimeni nu îndrăznea să iasă din casă neînarmat (în limba latină, în original).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu