Sfântul Ierarh Nifon

se sastisea din cale-afară mai tot anul în ditamai catedrala. Ar fi preferat o bisericuță mai prietenoasă, să-i fie picturile de pe pereți mai aproape. Din racla de argint care-l găzduia îl zărea doar pe Arhanghelul Mihail. De 11 ani, de când se afla acolo, tot încerca să și-l apropie. În zadar. Arhanghelul abia dacă mormăia două vorbe. Așa-l făcuse pictorul Belizarie: mofluz. Vara, sfântului îi plăcea să urmărească jocul degetelor de lumină pe vitralii. Îi amintea de copilăria petrecută în Moreea. Bucuria cea mai intensă o trăia însă de ziua lui, în luna lui Gustar, când îl scoteau în procesiune. Murmurul mulțimii se auzea atunci altfel decât la slujbe sau la sărbători. În aer liber, oamenii erau mai deschiși, mai adevărați.

Ca niciodată, în primăvara aceasta catedrala se goli de credincioși. Sfântul Ierarh Nifon auzi vorbindu-se de-o molimă ceva, care-i ținea pe oameni în case. Nu știa ce-i acela un virus și nici distanțarea socială de care îi tot auzea vorbind pe preoți. Multe molime au bântuit prin lume, dar datorită lui Dumnezeu oamenii au ajuns la liman de fiecare dată. Un diacon spuse că 25 la sută dintre români se rugaseră mai mult acum decât în aceeași perioadă a anului trecut. Probabil că era tare mult, 25 la sută. Depinde și de sută. Oricum, scăparea-i în rugăciune și în post. Când oamenii nu se mai descurcă, doar Dumnezeu îi mai poate salva. Dar ar trebui să-i explice cineva și Lui ce-i ăla COVID-19. Ar putea-o face patriarhul de acum al Constantinopolelui. Altfel cum să intervină, dacă nu știe despre ce-i vorba? 

Într-o dimineață de Prier, Sfântul Ierarh Nifon auzi că va fi purtat în procesiune pe străzile din Târgoviște, "pentru încetarea epidemiei". I se umeziră ochii și inima-i tresări înviorată în racla de la mănăstirea de pe Muntele Athos, unde se afla. Și-ar fi frecat mâinile de mulțumire, dacă le-ar fi avut pe-amândouă. Din păcate stânga era tot acolo, la mănăstirea de pe Muntele Athos. În ziua cu pricina însă, lucrurile nu se petrecură deloc așa cum se aștepta. Nu auzi nici un murmur când fu scos pe străzi. Nici un râs de copil. Nici o dojană a vreunei muieri. Nimic. Liniște.  

Ajuns înapoi, în catedrală, îl cuprinse tristețea. Aproape că-și dori să simtă mirosul de colivă, ca altădată, chiar dacă nu-l putea suferi. Nu-l simți, firește, dar simți în schimb cum îl cuprinde un val de fierbințeală și-l sâcâie o tuse seacă. Își aminti vag că auzise ceva despre categorii vulnerabile și cei în vârstă de peste 65 de ani. El avea peste 65. Dacă socotea bine, avea vreo 500 peste. Mitropolitul știa foarte bine asta. Și-i mai purta și numele. Și fusese singurul care sărutase ferăcătura de argint. Respirația i se îngreună dintr-odată. Fierbințeala îi tulbură mintea. Îl auzi ca prin ceață pe Arhanghelul Mihail tușind și el, sec. Ăsta o fi covidul? Dacă ar fi putut, ar fi strigat după un doctor.  

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.