- Hai vistiernice, ia zi câte titluri ai mai vândut săptămâna asta? întrebă Vodă Caragea, așezându-și dosul mai bine pe cele cinci perne umplute cu puf de gâscă.
- Apăi, să tot fie vreo paipșce, Măria Ta, răspunse smerit vistiernicul Mardeală, fără să-și ridice ochii din catastiful uriaș, mai gros decât ceaslovul cel mare de la Mănăstirea Cernica. Doi medelniceri, patru ispravnici, patru serdari, un postelnic și trei pârgari. Mă înfățișez pe la ceasurile două de după namiază cu diplomele, să le iscălească Măria Ta.
- Cam puțin, cam puțin, vistiernice! N-am strâns nici jumătate din cât dădui hrăpăreților de la Poartă și deja trecu un an de când urcai pe tron. Dacă până la sfârșitul câșlegilor de toamnă nu vinzi măcar două mii, să-ți vezi de drum.
Boierul simți cum îl ia cu răcoare pe sub giubea și i se ridică părul sub ișlic. Lui vodă îi plăcea să vorbească în dodii și în scurtă vreme deprinseseră cu toții înțelesul ascuns al fiecărei împerecheri de vorbe în parte. Astfel se știa prea bine că "să-ți grijești de bătrâneți" însemna să te pustnicești la moșie, "să-ți vezi de drum" statornicea surghiunul, iar "să-ți cauți sănătatea"...
Trase cu ochiul la bulucbașa Safianos, care, însoțit de doi arnăuți cât ușa, nu-l părăsea nici o clipă pe Caragea, apoi deschise un alt catastif, mult mai șui, și se cufundă în citit.
- Hai vistiernice, cine-i primul, că n-oi zăbovi aici până la vecernie!
- Apăi, Măria Ta, cel dintâi e epitropul Lascarie de la Colțea!
- Să intre, dar să rămână lângă ușă, la capătul covorului! zise vodă. Fiecare cum intră să stea acolo!
Cei doi arnăuți care străjuiau intrarea aflată la mai bine de 20 de stânjeni de tron, deschiseră ușile grele, de stejar. Epitropul era un bărbat cilibiu, la vreo 40 de ani, cu bărbuța tunsă după moda nemțească.
- Să trăiești, Măria Ta! Am venit a mă plânge că atâția bolnavi s-au bulucit la porțile spitalului, cu ciuma asta care bântuie prin târg, de nu ne mai vedem capul de atâta osteneală. Și nu mai avem de nici unele, Doamne, căci daniile s-au subțiat tare de când au fugit boierii la moșii. Nici Măria Ta nu ne-a mai miluit cu nimic, iar spițeriile sunt mai goale decât cămările după ce trec turcii.
- Ce zice, ce zice? șopti vodă, lăsându-se într-o rână. E prea departe și n-aud nimic.
- Habar n-am, Măria Ta! Ceva de danii și de spițeri! șopti la rândul lui vistiernicul.
- N-ai de ce să-mi mulțumești, epitrope! zise vodă ridicând tonul. Doară creștini suntem cu toții, nu păgîni.
- Ba păgâni suntem, Măria Ta, de zac oamenii pe străzi neîngropați, iară cioclii îi jefuiesc pe morți și casele lor înainte de a-i duce la Dudeşti sau la Cioplea, unde se află ordiile ciumaților. Iară marele vornic și marele logofăt și toți boierii s-au ascuns, ca și Măria Ta, și ne-au lăsat de izbeliște.
Ca prin minune, de sub dosul lui Caragea sări una dintre perne.
- Bine-bine, epitrope! Acum am auzit. Du-te să-ți cauți sănătatea!
Nici nu isprăvi bine de rostit ultimul cuvânt, că unul dintre arnăuți și trăsese sabia din teacă și pășise spre epitrop. Capul cilibiului se rostogoli de câteva ori pe covor și se opri la baza unei coloane. Numaidecât ieșiră parcă din pământ doi gealați care luară trupul și ieșiră.
- Scăfârlia lăsați-o, să ia aminte ceilalți! zise vodă.
Următorul intră zăngănindu-și lanțurile. Deșirat și sfrijit, înlemni când zări căpățâna din care se scurgea încă un firicel de sânge.
- Cu ăsta ce-i? zise mirat domnitorul, ridicând din umeri.
- Apăi Măria Ta, eu înapoi la eforie nu mă mai duc, chiar dacă oi sfârși ca Lascarie. Măcar nu mai duc boala acasă, la muiere și la copii. Oțet nu mai avem de mult, nici feșe și nici cu ce face fumigații. Nici apă nu mai are cine aduce, iară pe sărmani îi lăsăm înăuntru să se întindă pe lângă pereți, măcar să nu sfârșească singuri în uliță, să tragă câinii de dânșii.
A doua pernă sări de sub dosul lui Caragea.
- Te-ai juruit în fața lui Dumnezeu să îngrijești bolnavii când întemeiai eforia, doftore, și nu cârteai când îți strecura câte-un galben vreun suferind mai cu dare de mână pentru cine știe ce leac! tună vodă zborșit dintr-odată.
- Așa e, Măria Ta, cum spui, dar eu doar înădesc oasele și le pun la loc și mai scot câte-o măsea stricată. Nimic nu știu despre molime și nici n-am visat vreodată să grijesc de ciumați.
- Așa să fie, dară. Du-te să-ți cauți sănătatea!
Scăfârlia se rostogoli lângă cealaltă.
De afară se auziră strigăte și huiduieli. Caragea să uită uimit la vistiernic.
- Calicii, Măria Ta! S-au strâns mai întâi să se încredințeze că n-ai dat bir cu fugiții, așa cum zvoniseră niște guri rău-voitoare. Acum, că s-au lămurit, vor să-i ajuți, să-i scapi de molima asta. La Măria Ta le e nădejdea.
Intră al treilea, tot în lanțuri. "Dodoloț ca o rodie", gândi vodă.
A treia pernă îi sări de sub dos chiar înainte ca împricinatul să deschidă gura.
- Măria Ta, fie-ți milă de tinerețile mele! O să fie nevoie de mine și după ce-o trece urgia asta. Dacă ne doboară pe toți ciuma, cine s-o mai îngriji după aceea de bolnavi? De-aia am plecat de la eforie și m-am închis de unul singur în casă. E jale peste tot. Negustorii au fugit ca potârnichile, că nu mai au mușterii, iar cârciumarii se bat de muște. Ba chiar am auzit că hangii îi lasă în izmene pe puținii călători, ca să mai scoată din pagubă. Lingurarii și opincarii și cioplitorii și olarii și toți meseriașii mărunți pier de foame, iar calicii ce să mai zic. Câte două-trei sute se sfârșesc în fieștecare zi...
"Dări mai puține, asta nu e bine", gândi vodă, și-i mai sări o pernă de sub dos.
- Dar ia spune-mi, dacă totuși te-oi molipsi și tu și-oi ajunge să te grijească ceilalți doftori, care au rămas să se lupte cu molima?
- Cum o vrea Dumnezeu, Măria Ta! Dar întreabă-i pe arnăuții Măriei Tale, aicea de față, dacă s-ar duce să se războiască cu ienicerii fără sânețe, fără săbii și fără junghere, doar cu mâinile goale.
- Ăstuia dați-i drumul, că știe să le-ntoarcă! zise vodă. Dar când o ieși, spuneți mulțimii că-i doftor și nu vrea să-i grijească. Dac-o scăpa, să-i fie de bine.
Apoi, întorcându-se spre vistiernic:
- Eu plec la Mănăstirea Cotroceni, pân-o trece zavera!
- Cum ți-e voia, Măria Ta! Dar cu calicii de-afară ce facem? Nu știu dacă arnăuții Măriei Tale o să reușească să-i spârcuie și să-ți facă loc. Și chiar d-or putea, mi-e de mai rău mai târziu.
- Mda, asta cam așa e! mormăi vodă. Du-te la Preafericit și spune-i că am poruncit să plimbe moaștele Sfântului Dumitru prin târg, până la Herăstrău, și să le țină acolo câteva zile, să se închine credincioșii la ele. Asta o să-i liniștească. Înainte să pleci, pune să se spele ușile cu oțet d-ăl bun, de mere. Iar după ce-o trece molima, să-i aduci la mine pe doftorii care-or scăpa, să le dau câte-o blană de samur, de-ale mici, de vând muscalii...
"la duzină", ar fi vrut să continue, dar n-apucă, pentru că sări și cea din urmă pernă și se trezi cu dosul pe lemnul dur și aspru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu