Spințioate Răbdan

poartă maieuri albe, mulate pe bust. Și vara și iarna. Și ziua și noaptea. Bustul nu se mai prezintă chiar ca altădată, când Spințioate strunea tractorul în satul de lângă Ploiești, dar pentru oraș se ține bine. Dacă l-ar vedea Georgeta lui Brănici, iubirea lui de la vârsta a doua, ar zice că nu s-a schimbat deloc, deși trebuie să fi trecut de 80 de ani. Doar chelia câștigase definitiv lupta, iar firele de păr din nări și din urechi albiseră. Mai avea în plus o deviație de sept căpătată la o nuntă încheiată prost.

În ceea ce privește părerea despre Spințioate, vecinii se împărțiseră în două tabere: cei care-l urau și cei care-l apreciau. Firesc. Frica unea cele două tabere. Nu era om rău, Spințioate, dar nu-i prea plăcea să vorbească. Se exprima de regulă fizic. Cu palmele și cu picioarele. Uneori și cu capul. Administratorului Robotei îi dăduseră lacrimile când încasase două pereche de palme. Tăcuse însă și depusese în fondul de reparații comisionul primit de la firma care zugrăvise fațada. Pe Lăscărică, Spințioate îl îmbărbătase cu un șut în dos când îl găsise gata să cedeze în fața unui puști mai mare, pornit să-l căpăcească. Și așa mai departe.

Spințioate Răbdan are multe îndoieli și o singură convingere nestrămutată: că trebuie să fie rău, ca să fie bine. Cum ai aprecia binele, dacă n-ai cunoaște răul? Așadar, Spințioate e mai degrabă optimist. Nu-l îngenunchează pe el viața. Și nici nu-l lasă flămând. Celor care-l întrebau cum de se descurcă, pentru că, se știe, pensiile de la C.A.P. sunt jalnice, le răspundea că face una-alta pe la un depozit. Nici colegii de-acolo nu-l aveau la inimă. Muncea mai mult decât unul tânăr și nu se plângea niciodată. Din punctul lor de vedere, era un exemplu prost.

Seara, Spințioate Răbdan se plimba cu bicicleta prin cartier, de parcă nu trudise toată ziua. Apoi bea o jumătate de vodkă la "Doi netoți", cu niște oșeni care săpau șanțuri pentru ăia de la gaze. Crâșma se numea de fapt "Doi nepoți", dar clienții nu-i spuseseră niciodată așa. Spințioate asculta poveștile săpătorilor. Abia dacă scotea două-trei vorbe cât golea sticla. O dată pe săptămână se ducea la teatru. Părea să nu-l deranjeze că vedea aceeași piesă de câte cinci-șase ori.

Când se decretă starea de urgență, patronul de la depozit îl trimise acasă, pentru că făcea parte din categoria de risc. Crâșma se închise. Vecinii îl văzură tot mai rar. Ieșea doar la cumpărături și se întorcea repede. În prima zi când se introduseră termoscanere la intrarea în supermarketuri, Spințioate Răbdan bătu recordul. Patruzeci și două de grade Celsius. În contextul în care aparatele, made in China, indicau pentru oamenii sănătoși 34, hai 35 de grade. Firește, îl internară fără întârziere, deși el susținea că aia e temperatura lui normală.

A doua zi, când asistenta de la internări se trezi din nou cu Spințioate Răbdan, făcu o criză de isterie. Îl duseră în același salon cu primul. Polițiștii sosiți să ancheteze cazul nu reușiră să scoată nimic de la ei. Nici de la ceilalți trei, internați până la sfârșitul săptămânii. În apartament mai găsiră unu, identic. În total șase. Și toți șase aveau aceeași deviație de sept, deși doar unul participase la nunta cu bubluc. "Eu sunt cel adevărat, ceilalți sunt clonăi de-ai Getei, Dumnezeu s-o odihnească!", spuse ultimul, cel din apartament. În ciuda tenacității sale, Administratorul Robotei nu izbuti să recupereze contravaloarea întreținerii pentru cei cinci clonăi care locuiseră ilicit în apartament atâția ani de zile. Se alese doar cu 36 de maieuri albe, prea largi pentru el.

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
** Personajul Spințioate Răbdan, care apare în proza Clona-mi-aș, publicată în 2012 în numărul 4 al revistei Galileo, dar și în Almanahul Anticipația 2015, a fost utilizat cu acordul autorului, Doru Stoica.