Nea Bobonea

pricepe graiul animalelor. Nu chiar al tuturor. Doar de la păsări în sus, pe scara evoluției. Cu gușterii, de pildă, nu se-nțelege deloc, dar deloc. Cu râmele nici atât. În schimb, e convins că dacă ar exista cimpanzei în pădurile patriei, ar avea unul ca prieten de pahar. Unii spun că și are, fără să știe. Până una alta, cel mai bine se-nțelege cu Ursul Aurică. O namilă de patru sute de kilograme, cu o ureche zdrelită. La grădina zoologică îi ziceau Ducu, dar el susține că mama lui îl striga Aurică.

Cel mai mult, lui Aurică îi plac caramelele. Și berea, nu-i vorbă, dar Nea Bobonea nu-i prea dă, ca să nu-l bage în belea. Odată, la începutul prieteniei lor, băuse o găleată și sfârșise prin a fugări niște braconieri. Cât pe-aci să-ncaseze un glonț. De mâniat nu se mâniase. Învățase mersul vieții, Aurică. Ori cușca, ori pușca. Libertatea are prețul ei. Și la oameni e cam la fel, dar ei nu-și prea dau seama. Iarna, Nea Bobonea se cam plictisește. Doar Niculina, coțofana, îl mai vizitează, când e gerul prea aspru. Îl lasă mereu fără mărunțiș, dar el nu se supără. Mai află una-alta. 

Într-o toamnă, de Sânt-Medru, Aurică îi destăinui, printre altele, că de Sânt-Ion o să fie măcel mare la un ziar din Paris. Nea Bobeică nu întrebă nimic, dar după câteva zile scoase aparatul de radio dosit în dulap cu ani în urmă. Se deprinse să asculte știrile în fiecare zi. Pe 7 ianuarie, auzi de atentatul de la Charlie Hebdo. În toamna următoare, Aurică îl încredință că DiCaprio o să ia Oscarul pentru un film cu un urs. Ceea ce se și întâmplă, în ciuda estimărilor anterioare.

După o vreme, Nea Bobonea începu să se întrebe dacă avea dreptul să păstreze pentru el ceea ce afla de la Aurică. În cele din urmă, decise că nu. De atunci, ori de câte ori căpăta o știre, cobora în sat și-l suna pe nepotu-său, care lucra la un post de radio. La început, Țușcă nu-l băgă în seamă pe unchiu-său. Informațiile se confirmară însă, iar Țușcă ajunse mare jurnalist pe la București. Nu-și bătu capul să afle ce surse avea Nea Bobonea. Se gândi că o fi fost securist și-și păstrase relațiile. Iar lucrurile astea nu merită nicicum dezgropate.

Într-o altă toamnă, Aurică îi dezvălui că omenirea va fi răvășită de o molimă cum nu mai fusese de mult. El să stea însă liniștit în căbănuța lui, că n-are de ce se teme, dacă nu se întâlnește cu nimeni. Iarna aceea se dovedi atât de blândă, încât Aurică nici nu intră la hibernat. Zile întregi, ursul și pădurarul stătură la taclale, la gura sobei. Goliră două damigene de afinată, numai bună pentru dezlegat limbile. Lui Nea Bobonea nu-i dădea pace o întrebare. Ezită ce ezită, dar în cele din urmă tot îi dădu glas.

- Nea Bobonea, Nea Bobonea, apăi să știi matale că previziuni despre întâmplări mărunte eu nu pot face, se scuză Aurică. Fără supărare. Nu pot să-ți spun decât c-o să mori când ți-o veni ceasul. Eu am informații numai despre evenimente globale. De-astea care schimbă cursul istoriei.
Nea Bobonea îi umplu din nou strachina cu afinată. Ursul nu putea bea din pahar, firește.
- Cum fac de știu? Aflu de la Centru, cum altfel? Noi, urșii, avem și noi loja noastră. Ce credeai? Ca și lupii, tigrii, liliecii și așa mai departe. O dată pe an, Marii Maeștri ai tuturor lojilor se întâlnesc și pun lumea la cale. Molima asta, de pildă, s-a decis la ultima întrunire. Prea vă faceți de cap, voi, oamenii. V-ați înmulțit peste măsură. Ne-ați tăiat pădurile, ne-ați otrăvit apele... Ajunge!  

Nea Bobonea nu știa ce să mai zică. Așa era el: credea și nu credea. De obicei credea, dar uneori nu credea.
- Și dacă nu vă ies socotelile? Aveți vreun plan de rezervă?
- Întotdeauna avem un plan de rezervă, mormăi Aurică.
- Mi-l poți spune și mie? insistă pădurarul.
- Firește că da! Întotdeauna, când nu merge ceva, încercăm altceva! răspunse Aurică.

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.