e un om chinuit. Așa a fost toată viața. Care, iată, vrând-nevrând, se apropie de sfârșit. Nici nu știe care chin e mai mare: viața sau moartea? Cum o dai, cum o-ntorci, tot prost iese. Măcar e sănătos, ceea ce nu-i puțin lucru la 85 de ani. De când se știe a trebuit să-și ascundă gândurile. Nu s-au potrivit cu vremurile. Pe unele le-a ascuns până și de sine însuși. Nici nu știa că le are. Dar ele săpau, săpau... Neștiute. Nebănuite.
Părinții lui au fost săraci lipiți. Trăiau de pe-o zi pe alta, ei și cei nouă copii. Pământ n-aveau de loc. Nici animale. Cât despre casă, ce să mai zicem... O aia mică, coșcovită, gata să se întoarcă în țărână. Doar un câine aveau. Când îl căutai, îl găseai sprijinit de ulucă, să nu cadă. Vara, pentru că iarna ulucile luau drumul sobei. Nu-l țineau picioarele pe Surcică. Așa-l chema: Surcică. Nu putea nici să latre. Se clintea doar după rarele ploi. Alerga câte-un melc. Înfuleca râme... În fiecare primăvară se mirau că a mai supraviețuit o iarnă.
Tatăl viitorului Domn Profesor Săvârșeală nu era leneș. În schimb îi plăceau băutura și femeile. Mai avea vreo cinci-șase copii prin sat. Nu se lipea neam chiverniseala de el. După război, s-a încris primul în cooperativă. Nu i-a luat mult să ajungă președinte. Era devotat partidului. N-a mai pus mâna pe sapă de-atunci. Și-a trimis copiii la școli, că aveau origini sănătoase. S-au făcut care inginer, care maistru... Viitorul Domn Profesor Săvârșeală s-a dus la "Ștefan Gheorghiu". Apoi s-a fâțâit pe ici pe colo, prin structura partidului, pe la oraș, pe la județ, până a ajuns la Universitate.
Domnul Profesor Săvârșeală a predat ani de zile socialism științific, economie politică și alte alea. În '89, ajunsese de ani buni șef de catedră. S-a ascuns câteva săptămâni la unul pe care-l scăpase de o belea cu un accident de muncă. După ce s-au liniștit lucrurile, s-a întors la Universitate. Au comentat vreo doi-trei, dar el și-a văzut de-ale lui. Ținea un curs despre democrație și alte bazaconii. A intrat în noul partid care siluia țara. A găsit acolo pe mulți dintre foștii lui tovarăși. N-a vrut să se bage-n față. La ce-i mai trebuia, la vârsta lui? A rămas un fel de consilier, fără funcție precisă. Cuvântul lui avea însă greutate.
S-a pensionat când trebuia. I-ar fi ajuns banii, dacă nu și-ar fi învățat copiii cu o stipendă lunară. Doar așa îl vizitau după moartea soției. Prieteni n-avea, iar cunoscuții îl ocoleau. Se plictisea. În plus, fără statutul de profesor îi scădea importanța în partid. S-a întors la catedră. Nu credea nimic din ceea ce le spunea studenților. Niciodată nu crezuse. Nici în Dumnezeu nu credea. Nici în oameni. Doar în Marx.
Nu i-a părut rău că starea de urgență l-a blocat în casă. L-a sunat de vreo două ori fiica cea mică. Nimeni altcineva. Nici măcar de la partid. Probabil că de-abia așteptau cei mai tineri să dispară. Îl visa tot mai des pe Surcică. "Ai ajuns ca mine, tovarășe profesor", i-a spus el într-o noapte, privindu-l cu ochi urduroși. Ziua rula în minte amintiri din tinerețe. Pe unele le retrăia, atât de proaspete erau. Asta făcea și când au năvălit hoții. S-a dezmeticit imediat, dar doar pentru a cădea secerat. Nu și ciocănit. Infarct, congestie, ceva pe-acolo. Dacă n-ar fi existat virusul, la ora aceea n-ar fi fost acasă. Hoții n-au găsit în apartament decât o mulțime de cărți cartonate, cu coperte roșii.
* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu