Sora de la Tecuci a lui Tanti Glafira

era atât de ușoară, încât îi lua zece secunde să se așeze pe scaun. Gravitația face uneori concesii. Nici măcar legile fizicii nu sunt aceleași pentru toți. Se știe. O invitau vecinii când își sărbătoreau zilele de naștere numai ca să le ofere musafirilor posibilitatea de a urmări fenomenul. Nu fusese întotdeauna așa. Devenise ușoară după ce-l arsese pe bărbatu-său la crematoriu și aruncase cenușa la gunoi. N-a vrut să-l îngroape. O jigodie, bărbatu-său, după cum putea confirma oricine. Securist, în vremurile apuse. Persoană importantă într-un partid cu multe inițiale, în democrația originală. N-o lovise niciodată, dar era inepuizabil când venea vorba de tortura psihică. Defect profesional, nimic personal.

Trofeele vânătorești le-a donat muzeului local. Ca și decorațiile. Și uniformele. A schimbat mobilierul. Perdelele. Faianța. A ars fotografiile în care apăreau împreună. Copii nu făcuseră. Se îngrijise ea de asta. Prietene n-avusese niciodată. Se întâlneau doar cu colegii de serviciu. Legăturile cu Glafira, soru-sa, le rupsese imediat ce se măritase. Nu voia să-i facă necazuri. Pe cealaltă soră, Margareta, o vizita la azil în fiecare an, de Buna Vestire și de Nașterea Maicii Domnului. Pe ascuns. Așa credea ea.

Când pleca de-acasă, își atârna de umăr o geantă uriașă, cu trei compartimente. Ca să n-o zboare vântul. În compartimentul din mijloc se afla un set de chei fixe duble, rămase de la jigodie. În compartimentele exterioare se găseau o trusă de manichiură, un pumn de pixuri, șervețele, un mănunchi de chei de la toate apartamentele în care locuise, șapte rujuri, o sticlă de apă și corespondența cu un amant pe care îl avusese la treizeci de ani. Mecanic. Murise într-un accident de muncă. Așa credea ea. Nu știa că setul de chei fixe duble fusese a lui.

A doua zi după ce a deșertat urna de cenușă la gunoi, a început să trimită scrisori. Presei, primarului, consiliului județean, prefectului, avocatului poporului. Ministrului Aleodor Ciofleică. Chiar și președintelui statului. A povestit tot ce știa. Tot ce mărturisise jigodia în pat. A enumerat ceea ce nu-i plăcea cum mergea în țară. A dezvăluit, a dovedit, a argumentat. A solicitat. Ea își închipuia că a și pretins, dar nu era adevărat. După șase luni în care n-a primit nici un răspuns, s-a gândit că cineva oprea scrisorile pe traseu. De fapt, scrisorile erau prea dure. Când le scăpa cineva din mână, se înfigeau în parchet. În asfalt. În gresie. Și acolo rămâneau, așteptându-l pe destinatarul care avea să le dea curs.

Între timp, sănătatea i se șubrezea cu fiecare zi. Avea ulcer, hipertensiune arterială și încă vreo cinci boli cu nume imposibil de reținut. Plus mai multe fobii, prezente numai în tratatele americane. La acestea s-a adăugat depresia. Când s-a decretat starea de urgență, nu ieșise de trei luni din apartament. Comanda pe net tot ce avea nevoie. Gunoiul îl lăsa pe hol și îl ducea tatăl lui Lăscărică odată cu al lui. Cinci lei cursa. Pensia de urmaș îi permitea să plătească. Ca urmare, restricțiile de deplasare impuse de guvern nu i-au schimbat cu nimic viața. Doar livrările se încurcau mai des. Într-o zi a primit treizeci de prezervative. În alta, cinci erori numismatice de la atelierul la care lucra Domnul Răgălie. Apoi o sută de plicuri de drojdie.

Într-o dimineață de aprilie a deschis fereastra. O pală de vânt a ridicat-o de pe fotoliu ca pe un fulg. Ea a întins imediat mâna după geanta cu trei compartimente. Și-a lungit oasele și ligamentele cât a putut, dar, spre deosebire de gravitație, anatomia a refuzat să-i facă o concesie. A reușit să înșface doar ghiveciul cu busuioc din bucătărie. Prea puțin. A ieșit plutind, planând, pe fereastră. În acea clipă își aminti că în Rusia defenestrarea părea a fi un efect secundar al covidului. Îl văzu pe Brebuț de la patru căzând în nas. Pe Măfutel Enea pierzând încă un metru din apartamentul 38. Pe Lăscărică jucând Overwatch.

Pe aleea Tinerețe fără Bătrânețe, Polițistul Ambrozel Bulache tocmai îl lăsase lat pe Dorel de la benzinărie. Își scosese cascheta ca să-și șteargă fruntea de sudoare și-și ridicase privirea.
- Coboară, cucoană, și arată-mi declarația! Crezi că dacă zbori scapi?
Sora de la Tecuci a lui Tanti Glafira râse, îi aruncă ghiveciul în cap și-și continuă călătoria pe aripile vântului. Polițistul Ambrozel Bulache rămase în urmă, cu busuioc în păr.

Străzile erau pustii. Zări pe fereastra unui spital un bărbat aproape tânăr dându-și ultima suflare. Într-un balcon, o bătrână plîngând pentru că nu-și putea vedea fiica. Un medic epuizat fumând o țigară așezat pe trepte. Un cerșetor scormonind în gunoaie. Un copil trist cântând la violoncel. Fiecare imagine îi așeză câte o piatră pe inimă. Odată sufletul devenit greu, pierdu din înălțime și se terciui de un zid. Se încadra perfect în peisajul marin care îl acoperea.

Spre seară, puștii porniți să dea viață verticalelor străzii cu sprayurile lor multicolore, rămaseră uluiți de expresivitatea picturii murale. Forma din mijloc le stimula imaginația. După ce căzură de acord că era o meduză, plecară mai departe. La sfârșitul stării de urgență, o firmă angajată de primărie zugrăvi zidul într-o culoare incertă. Vopseaua lavabilă așternută ziua, se cojea însă în fiecare noapte. Primarul acuză opoziția de sabotaj. Opoziția aduse dovezi că firma de casă angajată de primar folosea materiale de proastă calitate. Spre sfârșitul lunii, subiectul fu uitat. Ploile perfide ale toamnei bălmăjiră formele și culorile.

* Această proză este un link din hipertextul Razna pe ouate.