pe scaun, Năucel Buimácea se simți mai bine. Atât de bine cât se poate simți un bărbat cu ochii vineți și mândria căpăcită. În apartamentul de alături, soțul Duamnei Cicilica spărgea farfurii. Sau castroane, nu se auzea prea bine. "Asta-i viața", repetă Năucel Buimácea pipăindu-și unul dintre cucuie. Era răspunsul lui la orice problemă, necaz sau suferință. Fusese răspunsul lui când îi reproșase nevasta că nu plătise factura la gaze și caloriferele erau reci. După ce-l snopise în bătaie, își aruncase câteva haine în valiză și plecase. "Să ai o zi bună", îi urase el femeii înainte să audă ușa de la intrare trântindu-se. Apoi se așezase pe scaun.
Năucel Buimácea avea multe lucruri de făcut, dar nu știa de unde să înceapă. Așa pățea întotdeauna sâmbăta. Se decise să ude florile. Căută pe Internet. Prima era o begonie. Află că existau trei tipuri în funcție de rădăcini. Că iarna unele se udă, dar nu cine știe cât, iar altele nu. Că le place căldura, dar numai vara, iar excesul de temperatură duce la ofilire. Că iubesc lumina, dar expunerea la soare nu le priește. Că vasul nu trebuie să fie adânc, pentru că. Închise calculatorul și-și făcu două ouă ochiuri. Nu-i plăceau ouăle ochiuri, dar altceva nu știa să prepare. Pe la prânz își schimbă hainele de casă cu cele de oraș. Afară nu putea fi mai rău decât în apartament.
- Nu merge! îi spuse ea, fără să se clintească din fața ușii de metal.
- Asta-i viața! răspunse Năucel Buimácea. Să ai o zi bună! adăugă și coborî pe scări.
La parter, administratorul privea ușa de la intrare cu mâinile în șolduri. Colindătorii făcuseră țăndări geamul. Unul dintre ei urinase pe peretele proaspăt văruit.
- La mulți ani! zise Năucel Buimácea și trecu prin rama ușii.
- La mulți ani! auzi el răspunsul administratorului, în timp ce pășea peste bordură.
- Asta-i viața! apucă el să șoptească înainte de a-și pierde cunoștința.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu